Poezie A fost cândva (1)

Nimeni nu poate să cunoască

Străfundul inimii rănite,

Nici lacrima câte ascunde

Şi nici suspinele grăite,



Nu pot vorbi-n deplinătate

De suferinţă şi durere,

Doar tu, acel ce stai în noapte

Veghind, cerşind o mângâiere,



Poţi să descri în vorbe mute,

Izvorul tău de suferinţă,

Doar tu cunoşti ce tare doare

Şi cum te-ndrepţi spre nefiinţă,



Purtând pe umeri apăsarea

Unor poveri ce nu poţi duce,

Nu ai ştiut că ai un sprijin,

Că poţi lăsa greul, la cruce,



Că ai primit din veşnicie,

Prin har, balsam de vindecare,

Ai tot luptat de unul singur,

Robit de trudă şi sudoare,



Te-ai afundat în deznădejde,

Crezând că totu-i pe sfârşite,

E mult prea multă amăgirea,

Durerile sunt infinite,



Ai tot iertat pe-acel ce-n viaţă,

A scrijelit în tine-amarul,

Rana-i adâncă şi te doare,

Nu ai trecut încă hotarul,



Ce poate să-ţi aducă pacea

Şi izbăvirea mult visată,

Îngenunchiază azi la cruce,

Să nu priveşti-napoi vreodată,



Aici la Golgota există,

Hotarul dintre rău şi bine,

Alege astăzi renunţarea

La tot ce-i vechi, chiar şi la tine,



Şi toate rănile trecute,

Se vor închide, vei vedea,

Rămane-va doar amintirea

Şi vei rosti:”a fost cândva!”



02/11/2011, Barcelona