Poezie Catapeteasma (1)

Cârpim mereu catapeteasma

ce-a sfâşiat-o Dumnezeu,

cutremurându-ne mireasma

preasacrului din templul Său.



Înghesuiţi în cochilie,

lipindu-ne de reci pereţi

prin universul de pustie,

deajuns ni-i frunza acestei vieţi.



Nu vrem divina Lui lumină,

nu vrem să ne uităm la El.

În micul nostru cuib de tină

ni-i linişte şi căldicel...



Lumina cerului ne doare,

nu vrem noroiul să-l vedem

mânjindu-ne pe fiecare,

ca o pedeapsă, un blestem.



În faţa noastră se întinde

comoara harului divin

nici o scânteie nu ne-aprinde.

Ne mulţumim cu-aşa puţin...!



Deasupra noastră-i zvon de îngeri

în laudă lui Dumnezeu.

Noi ne-ndărătnicim în plângeri.

Noi nu vrem să ieşim din eu.



Dar într-o zi, se va deschide

perdeaua sfântului locaş.

Când viaţa-n noi se va închide,

pe cine vom avea chezaş?



Isus, al jertfei Miel, ce-acuma

ne-ntinde mântuirea blând,

va fi Judecător, precum a

vestit El Însuşi pe pământ.



Preschimbă-ne Tu, Domn a toate,

Deschide-ne spre sfinte zări,

de jos privirea ne-o abate

şi mută-ne-o în depărtări.



Arată-ne slăvita faţă

a vieţii veşnice, de-apoi

strămută-ne-n tărâm de viaţă

şi naşte-ne din nou pe noi.