Poezie Pe drumul vieții (2)

Urcând pe culme către Tine Tată

Se prăvălesc de-avalma bolovani

Privirea-mi uneori înceţoşată

Nu Te zăreşte ca şi altădată

Şi mă cuprinde frica de duşmani.



Din care parte a sufletului meu

Se naşte oare atâta teamă?

Care se cuibăreşte adânc mereu,

Mi-aduce-n piept oftatul greu

Şi o povoară ca, de-aramă.



Oricât ar da, stăini sau fraţi, în mine

Oricât m-ar duşmăni oamenii răi

Nu mă lăsa în teamă, spaimă şi ruşine

Ci dă-mi încredere deplină-n Tine

Să nu mă rătăcesc cumva dintre ai Tăi



Când drumul vieţii urcă sinuos,

Şi se-ngustează-ntortocheata cale

Eu mă-nfior, te strig duios

O Doamne! Şi te rog frumos,

Mă ocroteşte cu-aripile Tale!



Tu peste teamă, scrie biruinţă!

Sorbită din căuşul palmei Tale,

Va-nlătura amara neputinţă,

Va întării infima mea credinţă,

Să merg cu sârg pe sinuoasa cale.



Amin

Zalau, martie 2o11