Poezie Pasărea rozalbă

„Pasăre rozalbă, zboară-n ţara mea

Şi te du sprinţară maica-mi de-ai chema.

Spune-i că-n temniţă sunt înlănţuit,

Pentru crime grele ce le-am săvârşit.

Că-s flămând aici eu şi că-s singur cuc,

Viaţa mea parşivă cu scârbă mi-o duc,

Roagă-o să-mi trimită pâine şi cu vin

Că glod mi-i mâncarea şi tot beau venin!”



Pasărea se duse – repede s-a-ntors:

„Înzadar, băiete, drumul doar l-am tors –

Sub o cruce strâmbă mama ta demult e,

Nici un frate, soră nu vor să m-asculte...”



„Ce să fac eu oare în necaz şi dor,

Mi-a rămas doar viaţa să mi-o pierd, să mor

Şi să termin chinul ce m-a rugumat -

Aşa din temniţă doar mă văd scăpat...”



„Ascultă, băiete, ce ţi-oi spune eu:

Strigă înspre Isus, înspre Dumnezeu!

El eliberare dă la orice om –

Mortul cât de mort e, îl scoate din somn...”



„Ce să-mi dee Isus, lanţuri când mă ţin?

Dumnezeu ce-a face când mă zbat în chin?”



„Mângâiere Domnul ţi-a turna în piept

Şi-i privi în viaţă cu suflet deştept!

Întăriri primi-vei traiul să-ţi trăieşti,

Libertatea vieţii dârz să ţi-o râvneşti...”



„Ce folos din bale dornice-n senin?

Mie pâine daţi-mi, mie daţi-mi vin!

Eh, viaţă amară, scârbă, dor şi greu

Nu te-a mai preface nici un Dumnezeu!

Păsărică dragă...”

Dar nici un răspuns...

Unde zburătoarea albă s-a ascuns?

Doar oftări din suflet gem şi se-nteţesc,

Lanţurile parcă vesel clincănesc...