Poezie Izvorul florilor de piersic

„De-odată apăru în faţa-i

o pădure de piersici înfloriţi...”

Tao Yuanming.



Un om căutându-şi de hrană cu luntrea sa pescărească

S-a rătăcit şi a dat de o pădure de piersici,

Trecând deci prin ea văzu o ţară încântătoare

Înconjurată de munţi ce-albastre coloane la cer îs.



Trăiau aici oameni dostoinici în dragoste şi libertate

Ce l-au primit aşa bine cum el nu visase vre-odată,

Îl ospătau şi cătau să-i între în voie în toate

Că şi un frate n-a fost mai bun, mai aproape de dânsul.



Dar totuşi veni o dorinţă să se întoarcă acasă...

Şi ei l-au condus, plini de grijă, până la luntrea lăsată:

„Dar vezi – i-au spus ei la plecare – nu spune de noi nici la unul...”



Pescarul plecă înspre casă lăsând numeroasele semne

Ca să găsească-napoi drumul spre ţara aceasta...

Doar cum ajunse acasă în ţara lui chinuită

La cei mai înalţi dregători veni cu-aventura avută

Sperând nişte-arginţi să câştige ce i-or zornăi-n buzunare.



Acei, ascultându-l, armată trimiseră iute cu dânsul

Ca-ntreaga pădure de piersici să-o-aducă la curte îndată,

Dar râul clipea ştrengăreşte în toamna ce se lăsase

Şi omul un semn nu găsise din câte făcuse cu mâna-i.

Deci s-au întors înapoi...



El biciuit, de la curte fu alungat fără milă...

Se-ntoarse în casa-i sărmană...

Veni iarna grea şi nămeţii se spijineau de ferestre;

El, deseori, nu avea cu ce să-şi hrănească copiii;

Femeia îl tot cicălea de sărăcie-obosită...



Veni primăvara şi omul a tresărit ca din piatră:

Pe râu petale de piersic pluteau grupe-grupe la vale

Ca copilaşii cei mici ele strigau rotunjoare,

Ca lacrime de fericire râul voios şi le poartă...



Omul cu luntrea zoreşte din viaţa lui fără lumină,

Porni încă-odată, petală, dorindu-se-n râul de-azur...

Ah, cât de uşor plutea barca prin roiul cel roz de petale,

Iar vela lui, ca o petală rotundă-l chema după vânt;

Pe drum rozoviu de petale el luntrea-şi îndreaptă în sus:

Prin ele-ar putea, poate,-ajunge la minunata pădure.



Dar un vârtej stă la pândă cu degete lungi, lipicioase,

El luntrea a prins şi o trase din calea ei dulce spre munţi;

Pescarul văzu ceru-albastru cu zarea ca floarea de piersic

Un Glas auzi:”Doar odată Dragostea mare ţi-i dată!”

Şi supt apoi fu de bulboană.