Poezie Invierea (4)

Învierea



Bătea o aripă de vânt

şi noapte era ca Gheena

din vale, cu sufletul frant,

o ceată urca spre mormânt;

şi-n frunte era Magdalena.

Maria cea smulsă din Iad

din şapte odgoane de moarte,

trecea printre stânci ca prin vad

şi toate-i păreau ca o carte...

şi-n toate citea lăcrimând

poemul cel scris de curând

cu jilave slove de sânge...

...acolo...privirea-ntorcând,

Isus o privise cum plânge...

acolo... căzuse-n genunchi...

aici...ii vorbeau heruvimii...

aici...rezemat de un trunchi,

vorbise cu milă mulţimii...



*



Maria trecea mai departe

şi găndu-i zbura spre mormânt...

"dar piatra din pragul cel sfânt,

vai, cine-o va da la o parte?"

bătea o aripă de vânt

de-asupra cărării deşarte...

pe culme în tainicul loc,

vorbeau către ziuă ostaşii...

" - dar cât vom mai sta lângă foc,

pândind noi strigoilor paăii!"

" - ehei, păzitori de prooroc,

e vremea acum să se ştie:

păzit de strajeri şi peceţi,

Isus, "dătătorul de vieţi",

n-a fost cu putinţă să-nvie!

căci astazi e ziua a treia

şi azi, când va fi spre apus,

vor strânge bătrânii Iudeea

să-L vadă-n mormânt pe Isus

priviţi-L! vor spune rabinii

aici e profetul Luminii!

apostoli, bătrâni, ucenici,

aceasta e ziua-nvierii...

şi totuşi... Isus e aici!

lipsit de puteri şi noroc,

aici Îi ramane-vor paşii,

aici Îl vor plânge părtaşii..."



Astfel, priveghind lângă foc,

vorbeau către ziuă ostaşii...



Deodată... un vaier ciudat,

un muget, un clocot de ape,

porni din adânc depărtat,

urcând mereu mai aproape

copacii ca oamenii beţi,

porniră cu dealul deodată

şi piatra, uitând de peceţi,

cu vuiet cazu răsturnată.

Săriră cărbunii răzleţi

ca fulgere frânte; şi-ndată,

din beznă, pe lespedea grea,

cu chip sclipitor ca o stea,

un înger acum se arată

un înger cu strai ca zapada

înalţă o spadă de jar!

ostaşii, cu feţele var,

dau buzna pe stânci de-a grămada

şi, grabnic, de spaima Puterii,

pieiră ca fumul...străjerii!...



*



Bătea o aripă de vânt

cu dulce parfum de narcise

asupra oraşului sfânt

o geană de zori răsărise.

Maria urca spre mormânt

iar gându-i zbura mai departe...

"dar piatra din pragul cel sfânt

vai, cine-o va da la o parte!"



Şi ceata se-opreşte acum;

iar inima-ncepe să bată

se-adună surorile-n drum

acolo...sub stânca...e fum...

şi piatra cea grea-i răsturnată!...

lâsand iî ţărâna povara,

aleargă femeile-n stol

şi toate sunt albe ca ceara

mormântul...mormântul e gol!...

se-apleacă în hohot Maria

şi plânge... vai, unde L-au pus?

ori n-are un capăt urgia

ce tot mai loveşte-n Isus?

cum tremură frunza-n dumbravă

se-ncrâncenă carnea de-amar.

Deodată, în haine de slavă,

alături doi tineri răsar

-"De ce căutaţi între morţi

pe REGELE gloriei sfinte?

căci, iată, negrele porţi

le-a frânt, cum v-a spus mai 'nainte!"

Uimite, spre îngeri privesc

femeile-n rugi fremătate

şi fără de sine pornesc

din deal înspre sfânta cetate.



*



Veghind într-un loc tăinuit

apostolii-n freamăt de teamă

în zarea de zi s-au trezit

de-un iute şi viu ciocănit

în uşa cu drugi de aramă

"Mormântul..." femeile-au spus,

"e gol! pe Domnul-L luară,

şi nu ştim unde L-au pus,

şi-acolo, pe-o lespede, sus,

doi îngeri..." dar glasul s-a stins...

căci toţi

le priveau cu-ntristare

iar Toma plângea ca învins...

Dar Petru mijlocul şi-a-ncins!

Ioan a sărit în picioare!...



*



Şi-ndată pe drumuri pustii,

sub cer sâgerat ca o rană,

cei doi străbătura în goană,

livezi îngrădite şi vii.

Cel vârstnic e lac de sudori...





Suflarea în piept i se curmă

rămâne pe coastă în urmă

şi sus, la mormânt, cu fiori,

pe pragul cioplit ca o treaptă

Ioan...se-opreşte...aşteaptaă..

iar Petru curând năvăleşte

cum cade un fulger pe-un trunchi

şi plin de uimire, priveşte...

fâşiile-n albe tipare,

întreaga lor formă păstrând,

lăsaseră trupul să zboare

din ele, cum zboară un gând...

în balta de smirnă şi-aloe

stau pânzele tainic deşarte

şi-i strâns obrăzarul deoparte

în hohot de plăns fără voie

cu-ntreaga puterii măsură,

apostolii cred în Scriptură!

Învinsă e veşnica moarte!

Isus e stăpân pe natură!



*



Rămase în urmă , departe,

din nou către sfântul mormânt

femeile-n valuri invoalte

veneau prin aripa de vânt.

Maria citea ca-ntr-o carte

în slovele sângelui sfânt...

iar sus, la mormântul pustiu,

se-opriră pe piatră să plângă;

un abur de nor auriu

venea până-n prag să se frângă...

şi nimeni pe drum să mai treacă...

doar vantul ce-adie domol.

Maria din nou se apleacă

iî cripta mormântului gol...

se uită... de unde să strângi,

din beznă, măcar o scânteie?

dar uite... se-aprind curcubee...

sunt îngerii iaraşi..."femeie,

ce rană te face să plângi?"

"Eu plâng...pentu DOMNUL ISUS...

căci, iată, străinii-L luară

şi nu ştiu unde L-au dus..."



Şi-un umblet se-aude afară...

sunt paşi ce se-apropie blând...

e poate...mai ştii?...grădinarul

-"Femeie, ce cauţi plângând?..."

Maria tresare ca arsă

iî muşcă în inimă teama

îşi pune sfioasă marama

pe faţa cea repede-ntoarsă

ca Iacov fugind de Edom,

ar vrea să alerge orbeşte

dar parcă un gând...o opreşte...

că doar grădinarul...e-un om...

o, inimă, cât de haină,

cu lacrimi o-ndupleci uşor

de-a scos pe ISUS din gradină.

El ştie în ce vizuină

L-au pus cei trimişi de sobor

şi parcă... vorba senină

e-un murmur de râu ce te-alină

când dragostea-n suflet ai strâns.

Ea curmă şi morţilor somnul.

Va plânge cu râuri de plâns

nimic nu-i prea mult pentru Domnul!

"Stăpâne..." Maria a spus...

"de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,

arată-mi doar unde L-ai pus?

noi...lacrimi sişmir...I-am adus,

ca sfânt sâ rămâie şi-n moarte

MESIA ISUS!"

Şi omul străin îi răspunde:

"Maria"...iar ea s-a întors

Maria?...tot sufletul stors

renaşte-n aceste secunde.



E EL! şi-n faţa minunii

Maria se-aruncă..."Rabuni!"

"O, nu MĂ atinge, Maria,

căci nu M-am suit la CEL BUN!

şi totuşi... am vrut să vă spun

chiar azi tuturor bucuria...

ci du-te la fraţi să le spui

că astazi la TATĂL MĂ sui

la CEL ce-a zidit veşnicia!"



Se uita MESIA zâmbind...

Golgota-i un Rai de Lumină

şi raiuri în inimi se-aprind!

Femeile-n colb se înclină

şi grabnic la goană se prind...

o, cât e de bine s-alergi,

să duci bucuria cea mare,

păcate şi lacrimi să ştergi

prin vestea de dulce iertare!

Maria voioasă aleargă...

surorile fug necurmat

să strige: "ISUS A ÎNVIAT!"



De atunci...în lumea cea largă,

o, câte Marii au strigat

câţi martori de veste au dat:

"E viu SALVATORUL! trăieşte!

căci noi eram morţi şi vrajmaşi

păziţi ca de tainici ostaşi

iar DOMNUL, din bezna adâncă,

ne-a scos prin peceţi şi prin stâncă

să ducem mesajul divin

E viu SALVATORUL! şi încă,

din cerul de glorie plin,

ne cheamă... ne iartă..AMIN



AMIN