Poezie Nişte nebuni

“Nebunul zice 'n inima lui:

«Nu este Dumnezeu»” (Ps. 53:1)



Fiţi atenţi la ştiri, în ziare, la ce scrie prin jurnale,

Tot mai mulţi deştepţi pe lume, dar cu capetele goale.

E nebun acel ce zice că nu este Dumnezeu,

Azvârlind credinţa vie într-o ladă la muzeu.



Dimineaţa când răsare soarele departe-n zare,

Nimeni nu mai spune: „Doamne, ce slăvit eşti Tu şi mare!”

Şi când luna se iveşte printre norii argintii,

Nimeni nu se-ntreabă: „Doamne, până când vei zăbovi?”



Ei vorbesc despre rachete şi de staţii planetare,

De explozii nucleare, de clonări, calculatoare;

Şi apoi vin să ne spună: „Deci v-aţi lămurit acum?

Dumnezeu e mit, poveste, nu există nicidecum.”



Să-ntrebăm calculatorul: „Cum de existăm anume?

Ce e gândul veşniciei? Mai există altă lume?

Cine a fixat naturii legi exacte, vrem-nu-vrem?”

Şi computerul răspunde: «E eroare în sistem!»



Un savant distins la vorbă, şi cu patos ne explică,

Şi ne spune că maimuţă ne-a fost biata străbunică.

Dumnezeu? — să nu se-audă... scurt-pe-doi, aşa ceva!

Nu există, e-o poveste, nu se poate calcula!



Şi mă-ntreb, nu i-a zis nimeni? — Domnule savant de clasă,

Dacă spui că prin gorilă noi suntem de-aceeaşi rasă,

Şi că din antropoide mi se trage neamul meu,

Îţi spun: „Neamul meu e altul. M-am născut din Dumnezeu!”



Mă cuprind fiori când vine vijelia de departe,

Un ciclon sau un cutremur, care mii de morţi împarte;

Şi îmi zic: „Văd pân' la urmă, că stăpâni nu suntem noi,

Oricât s-ar umfla savantul, şi ne-ar spune scurt-pe-doi!”



„Nu e Dumnezeu!” declară oamenii în gura mare;

„Nu există judecată, toate sunt la întâmplare...”

Deci avea dreptate David, când în Psalmul cincizeş'-trei

Le spunea nebuni pe nume, şi netrebnici, şi mişei.



Vai, ce groaznică surpriză vor avea la judecată

Când vedea-vor în mărire pe Slăvitul nostru Tată!

Iar ei vor fi scoşi afară în sinistrele genuni,

Şi vor ştii atunci cu toţii că au fost nişte nebuni.