Poezie Amurguri violete

Cum aş putea să nu mă-ncânt

De-amurguri violete,

Când Luna vine pe pământ

Să-şi pună flori în plete.



Când stelele pe cer apar

Ecouri de speranţă,

Iar forfotirea-i în zadar

Şi fără importanţă.



Lacul de parcă nu e viu,

Dar plin de cer pe sine

Manipulând liliachiu

Cuvinte de lumine.



În depărtări ruguri aprind

Ori zmeii, ori păstorii;

Molatec de tăceri se prind

Să s-odihnească norii.



Pământul cască greu a pat,

Copaci de-ncremeniră;

Pe undeva, într-un lătrat,

Dulăi se osândiră.



Iar noaptea dorului de vis

S-apleacă peste basme,

Înfiripând eroi cu zis

Din palide fantasme.



De cer aproape-aşa fiind

Că poţi să sufli-n stele,

Îţi speră rugăciunea când

Eliberări de rele.



Cuvântul e aşa de mult

De-n inimă pătrunde

Că rugăciunea mi-o ascult

Şi ea tot mă aude.