Poezie Pe calea către casă

Se-nnourează ceru-ntins,

De norii iuţi se-ncarcă,

Asemeni focului aprins

Şi la culoare ca jar stins,

Ating Pământul parcă…



Acopăr soarele frumos,

Cu razele-i sclipinde,

În valuri reci cu vânt furios,

Cu-n vuiet surd şi nemilos,

Lumina o cuprinde.



Învăluie în ceaţă grea

Întinsul infinit,

Patrund adânc şi-n viaţa mea,

Şi-mi fac în piept o rană grea,

Un gol, din larg venit…



Învăluiesc gandirea mea

Cu plase de-ntuneric,

Îmi sting din suflet orice stea,

Cum se topeşte-un fulg de nea

La soarele feeric.



Simt în piept bătând cu greu,

O inima-ntristată,

Departe sunt de Dumnezeu,

Mă simt străin şi-mi văd mereu,

O soartă-ndurerată…



În minte glasuri negre vin,

Ca pacea să mi-o fure…

Şi-o viaţă-amară, doar în chin,

Îmi spun mereu, ca din senin,

Că trupu-mi o să-ndure.



Mă zbat… mă zbat cu-n suflet frânt…

Să schimb ceva de pot…

Să fiu cumva… Să fiu mai sfânt,

Să nu mai fiu aşa cum sânt…

La mal, vreau să mă scot…



Mă-nalţ un pic, şi cad mai greu,

În marea de-ntuneric…

Privesc pierdut în jurul meu,

Mă simt înfrânt de-un vajnic leu,

Ce urla lung, himeric…



Şi peste toate, ca un cânt,

Ca susurul de apă,

Se-nalţă-un glas atât de sfânt,

Ce-acoperă al morţii vânt,

Şi de dureri, mă scapă.



E glasul sfânt al lui Isus,

Ce s-a jertfit pe cruce,

Pe Golgota, acolo sus,

Pe lemnul greu fiind străpuns,

Un glas ce viaţ-aduce…



“O, vino fiul Meu iubit,

Din umbrele furtunii…

Şi pentru tine M-am jertfit,

Şi pentru tine am murit,

Pe dealul Căpăţânii…”



La El, eu vin supus, plecat,

Şi vreau pentru vecie,

Să-I mulţumesc că m-a salvat,

De lanţul trist, m-a dezlegat…

M-a ridicat din glie…



De-acum dar, plec pe drumul drept…

Pe calea către casă…

Spre Domnul meu mereu mă-ndrept,

Şi zorii-aceia îi aştept…

Să stau cu El la masă…