Poezie Amintiri (1)

Când amintirile îţi vin

Rozalbe zile de Prier,

Parcă-i vedea cocori pe cer

Revin când din pământ străin.



Cu prospeţime le asculţi,

Speranţele îţi râd pe-obraz

Precum copilaşii fără necaz

Prin iarbă, alergând desculţi.



Dorind să pară ca poveşti,

Repovestindu-se mai clar,

Le-ai frunzări din nou şi iar

Vei vrea, să ţi le aminteşti.



Cât timp la tine nu vor fi

În ospeţie de a sta,

Că se grăbesc, ţi s-a părea

Şi că se duc le-i probozi.



Mai invitându-le din nou

Să îţi mai intre în prezent,

Nedumerindu-te-un moment,

Că ele-s doară un ecou...



Ci dacă-ntunecate sunt,

Ca noaptea sufletului ars,

Parcă sunt corbii ce-au rămas

Stăpâni pe cer şi pe pământ.



Te ghemuieşti să fii mai mic,

Mai neştiut, neobservat,

Dar ele ploi de toamnă bat

Şi nu mai vrei nimic, nimic.



Certându-te necruţător,

Amaru-ajunge până-n os,

Te simţi perfid şi ticălos,

În glasul lor judecător.



Cât de puţin nu ţi-ar fi fost

Pe suflet apăsând cu greu,

Îţi pare că-s aici mereu

Să-ţi facă traiul mai anost.



Te îngrozeşti c-aşa te ştiu,

Cu dânsele poţi să te legi,

Dar nu apuci să înţelegi

Că ele-s doar ecou pustiu...



Prezentul este viaţa ta

Care te duce-n viitor,

Trecuturile pleacă şi mor...

S-or aminti... se vor uita...



Trăieşte-aşa prezentul tău –

Când el trecut va deveni

Cocor să poată reveni,

Dar nu croncănitorul rău.



Ecoul vieţii nu-i de râs:

Precum în lume l-ai pornit,

El se va-ntoarce-apoi grăbit

Readucându-ţi ce-ai trimis.



Tot repetându-se prin vremi,

Chemat şi nechemat de dor,

Ţi-a întări aripi de zbor

Ori te va face să te temi.