Poezie Rugăciunea eternă

Ne ninge-o rugăciune cu litere albastre,

Domoală, liniştită şi fără vre-un fior

Neatingând nici unul din simţurile noastre...

O rugăciune ninge de Dragoste şi Dor.



Se cerne printre codri, s-aşterne pe câmpie

Şi fulguieşte munţii, se-ntoarnă peste mări,

Oricare fulg e-o slovă, ori e o notă vie

Ce ne îndeamnă-n zborul de-aici în depărtări.



Tot ninge, ninge-ntr-una că ziuă e, că noapte,

Fără de anotimpuri în orice zi de an,

Răsfiră fulguirea cu gingaşele şoapte

Că omul deşteptat e, că sforăie buştean.



Ci unu-mi ripostează:”Nu eşti normal, măi frate.

Ce fulgi? Ce duioşie? Din somn eşti buimăcit.

În jurul nostru ţipă atâta răutate

De lumea se găteşte să cadă în sfârşit!”



Iar altul doar se râde, strâmbând dispreţu-n gură:

„E doar o rătăcire, precis asta ţi-o zic!

Nu este-aşa ninsoare descrisă în Scriptură,

Deci nu vin slove, note, nici fulgi şi nici... nimic!”



Însă ninsoarea cade – vă place, nu vă place,

Dar rugăciunea zice în suflete ce chem,

Şi le aduce viaţă, şi le aduce pace,

Din Viaţa şi din Pacea Cuvântului Suprem.



Posibil unii nu ştiu această fulguire

Căci cerul lor sunt buchii perfecte de tipar,

Dar cine ştie : Viaţa mai este şi Iubire

Binecuvântă faptul ninsorilor de Har.



Căci sufletul de-i sincer şi poate-i şi-n durere,

Dar vrea ca de Lumină să fie tot pătruns,

Ninsoarea îi aduce Credinţă şi Putere

Să poată să păşească pe Cale neascuns.



În suflet de hâtria-i cu masca haşurată

Ce-ar vrea s-arate sfântul cu zâmbetul domol,

De cad fulgii acolo ei se topesc pe dată

Şi-interioru-aduce puternic a nămol.



Da – este rău în lume! Da – este greu în viaţă!

Dar Dragostea le spală prezentul lor durut

Şi lumea nu termină în orice dimineaţă,

Ci îşi porneşte calea spre Veşnic Început.



Ne ninge rugăciunea Eternului Părinte

Şi tot va ninge veşnic turnată azuriu,

Ne vin la fiecare şi note, şi cuvinte,

Dar doar în omul sincer pe veci ele se-nscriu!