Poezie Dragoste adâncă, ne-nţeleasă

Hulit, urât, cu crucea-n spate,

De grea povara apăsat.

Trecea un Om, împins de gloate,

Si sângerând îndurerat.



Trecând prin gloata cea haină,

M-am dus în faţă ca să râd şi eu,

Şi să-L hulesc şi eu în taină

Pe Cel ce-i Fiu de Dumnezeu.



Şi-am râs cu bucurie mare,

Şi L-am scuipat, şi L-am batjocorit,

M-am bucurat crezând că-s tare,

Şi n-am ştiut pe Cine-am răstignit.



Când L-am văzut căzând nevolnic,

Sub grea povara ce purta,

Am râs, eu, omul cel nevrednic

De Cel ce-ocara îmi ducea.



Şi L-am lovit atunci fără sfială,

Şi L-am scuipat ca pe-un tâlhar.

Şi pumni eu i-am cărat grămadă,

Celui de ducea crucea-mi cu amar.



Nu I-am văzut nici ochii plini de lacrimi,

Când se uita la mine-ndurător.

Şi l-am batjocorit şi mai amarnic,

Când se ruga la Tatăl, iertător.



Când în sfârşit l-au atârnat pe cruce,

M-am bucurat şi-am râs fără fior.

Ah, nu vedeam că El aşa îndură,

Să scape al meu suflet de Şeol.



N-am auzit nici vocea-i blândă,

Când a strigat spre Tatăl Său din cer,

„Oh, Tată iartă-le Tu azi păcatul

Nu ţine-n seamă neştiinţa lor.”



Nu m-a mişcat nici neagra noapte,

Ce dintr-o dat-a apărut,

Şi nici cutremurul puternic,

Ce chiar catapeteasma-n două a rupt.



Credeam că-s cineva, c-am vază,

Şi chiar în sânul lui Avraam aşa voi fi primit.

Dar nu vedeam cu ochi-mi lupta

În care Mielu-n moarte-a biruit.



Şi am plecat, şi l-am uitat pe Omul,

Acel ce-a fost pe cruce ridicat.

Şi mi-am văzut nezguduit de drumul,

Ce înspre Ierihon ducea curbat.



Şi-am mers aşa chiar ani la rândul,

Şi zilele treceau şuvoi.

Treceau la fel parcă toţi anii,

Şi n-am ştiut că loc de-argint strângeam noroi.



Dar într-o zi, pe înserate,

M-a prins o ceată de tâlhari.

M-au jefuit de tot ce adunasem.

Şi m-au lăsat bătut, însângerat şi gol.



Atâţia au trecut pe lângă mine,

Şi preoţi, şi leviţi, dar parcă nici nu existam.

Iar eu simţeam fiorul morţii-n mine,

Şi-al ei rece sărut îl aşteptam.



Într-un târziu, un călător cu strai ciudat,

M-a observat şi S-a plecat spre mine.

M-a ridicat şi-ncet, El fiecare rană-a curăţat

Şi a turnat balsam durerea să-mi aline.



Într-un târziu deschis-am ochii să văd bine,

Pe-Acela ce de mine s-a-ndurat.

Şi ţintuit pe loc am fost de-a Sa privire,

Era chiar El, Isus Crucificat.



Atunci eu m-am simţit nevrednic,

Şi-am plâns cu lacrime şuvoi.

„Ah, cine sunt să te înduri de mine?

Sunt doar o mână de noroi!”



El mâna Sa străpunsă o întinse,

Şi-mi şterse lacrima din ochi.

Apoi cu-a Sa mare putere,

Mă puse pe asin în al Său loc.



De nu m-ar fi găsit atunci Stăpânul,

În moarte-n veci mă scufundam.

Dar m-a găsit, şi S-a atins de mine,

Prin moartea Sa viaţă-mi dete-n dar.