Poezie Semănătoarea

Ca un cântec este zarea,

Roz e cerul, roz e câmpul...

A ieşit semănătoarea

Să ne semene pământul.



Cu metalul sună, sună

Şi cu roţi cărare face...

Parcă văd cum se adună

Roade-n lucrul ei de pace.



Sidefie i-i culoarea

Şi-i cu buchii occidente,

Trece grav semănătoarea

Fără stop şi accidente.



Iar din urmă-or creşte roade,

Ce s-or zbuciuma sub Soare,

Doar un gând prostesc mă roade:

Ce grâu seamănă ea oare?



Şi când toţi băteau abacul,

Scărpinându-şi abdomenul,

Pe furiş am tras capacul

Şi sub el privii cu jenă.



Mamă dragă, dar e goală!

N-are-n sine nici o boabă,

Sclifosindu-se ca boală,

Demagogă ca o babă.



Ea îmbla încolo-ncoace,

Semănându-ne doar vântul,

Iară noi credeam - cu pace

Ni se umple tot pământul...



N-am dormit o noapte-ntreagă:

Ce-o să crească pe câmpie?

Obosit stăteam ca magul

Ce nu vede steaua vie.



S-au prelins lacrimi de sare,

Au căzut, sunând, în poale...

Câte-n lume mai sunt oare

Mincunoase de-astea goale?



Cât pământ pustiu rămâne

Cu speranţele de minune

Când pe el va creşte mâine

Doară spini şi mătrăgune?



De-unde să luăm seminţe

Pentru-a noastră arătură,

Nu pustii făgăduinţe

Recitite doar de gură?



Dimineaţa ciocârlia

Revărsa albastră viaţă:

Vine ziua, ziua vie!

Bună, bună dimineaţă!



Mi-adunai lacrimi în palme,

Le făcui cu suflet calde,

Fără cuvântări şi psalme

Eu le semănai în brazde.



Ce va creşte nu ştiu, oameni,

Dară, cred, că nu tăcere...

Eu Te rog, pe lacrimi, Doamne,

Toarnă Viaţă şi Putere!