Poezie Peregrin

Doar paşi-mi noptatici răsună-n surdină –

Păşesc fără trâmbiţă şi fără ecou,

Eu, căutătorul modest de lumină,

Drumeţul din vechi înspre veşnicul nou.



Pe-alocuri mai bâjbâi ca orbul în Cale,

Pe-aici mă pornesc nebuneşte-n galop,

Rămâne în urmă-o oftare de jale

Ce, părăsită, clipeşte miop.



Când nori se-mbluzesc, când rămâne seninul,

Când ploaia mă bate, când stelele cad,

Dar este dator de-a păşi peregrinul

Atâta cât Viaţa l-a duce nomad.



În noapte rămân casele horăinde

De unde mă latră un câine-a urât;

Repere că sunt îmi strig stele sclipinde,

Eu însă nu pot să le cred cât de cât.



Deci merg înainte cum inima strigă

Atunci când Credinţa o-ndeamnă mereu...

I-a! De undeva se aud cucuriguri

Ce-o lume ar vrea să trezească din greu.



Doar ochi-mi presor cu bobiţe de rouă –

Polenul de Lună să fie spălat...

Când ne-om întâlni: eu şi ziua cea nouă

Vom râde din suflet şi neînvăţat.