Poezie Creştinul (1)

În zorii unei zile vii

De soare străjuită,

Cu raze ca mii de făclii

C-o mantie aurită,



Pe-un cer albastru fără nori

Ca marea liniştită,

Cu-n vânt ce-aduce uneori

Mireasma infinită,



La drum, porneşte cu avânt

Cu mare dor, creştinul,

Spre ţara Soarelui cel sfânt,

Nimic, ne-mai-oprindu-l.



Din ţara neagră, el, plecând,

Din ţara de-ntuneric,

Aleargă dornic, cu un gând:

S-ajungă-n raiul veşnic.



S-ajungă-n locul pregătit

De vreme-n urmă, multă,

Pentru acei ce s-au gătit

Cu haina cea de nuntă.



Dar pân-acolo e drum lung

Închis de stânci înalte,

Însă mareţul Demiurg

Ce fiinţ-a dat la toate,



Îi va fi scut neîncetat,

Şi îi va da putere,

Şi-atunci când fi-va-ndurerat

Îi da-va mângâiere.



Astfel, creştinul curajos

De drum se pregateşte,

Şi pleacă-n câmp, cu pas voios,

Şi mai mult doru-i creşte…



Pe vânt pluteşte-un susur blând

Ca nuferii pe lacuri,

Şi-a florilor mireasmă luând,

Străbate lin ca veacuri…



Parfumul florilor de tei

Pădurea reînvie,

Şi păsările-n umbra ei

În triluri se îmbie.



Natura-ntreagă, cu-n pufos,

Covor de iarbă verde,

Arată chipul lui Hristos,

În totul ce se vede.



Şi-aprins de dorul pentru rai,

Creştinu-n sus priveşte,

Şi vede, parca, sfântul strai

A Celui ce domneşte…



Aleargă catre El, râzând,

Plângând, de bucurie,

Deja se vede-n gând, cântând,

În sfântă-mpărăţie…



Dar nu-i aşa uşor de mers

Pe cale-aceasta lunga…

Curand apare un cer şters

Ce soarele alunga…



Şi vantul ce-adia uşor

Ca susurul de apa,

Se-nvolburează ca un nor,

Şi pomii chiar dezgroapă…



Pe cer se-nalţă negrii nori,

Şi-o noapte grea se lasă,

Mireasma ce creştea din flori

Dispare ca-ntr-o plasă…



Şi păsările ce cântau,

Acum se-ascund speriate,

În scorburi, zgribulite stau

Fiind parcă uitate…



Şi fulgere străbat întins…

Înaltul se aprinde…

Pământul parcă s-a aprins…

Un muget se aude…



Sfârşitul… pare c-a venit

Creştinul plin de teamă

Priveşte-n juru-i, îngrozit

La valul fără seamă.



Priveşte cum doi ochi sticloşi,

Lucind adânc de ură,

Il urmăresc, deloc miloşi,

Privind a sa făptură.



Şi-un glas se-aude din pământ

Ca tunetul străbate,

Pe nume-l cheamă, din mormânt,

Din triste, reci palate…



“Tu ai nevoie să te-ntorci

În ţara de-ntuneric”

Îi spune glasul dintre roci,

Ca vocea unui medic…



“În ţara ce ai părăsit…

Acolo ţi-e menirea…

Nu-n ţara de la răsărit,

Ce stinge toată firea,



Şi care nici măcar nu şti

C-a existat vre-odată…

Poate-i o glumă, ce o ţii,

A fi adevarată…”



Şi-astfel, creştinul, clătinat,

Pe griji încet se pune,

Dar o lumin-a căpătat

Şi cade-n rugăciune:



“Părinte atotcreator

Ce viaţă dai la toate,

Preasfânt, din ceruri, salvator,

Ce luminezi în noapte,



Priveşte Doamne îndurate

Aici la valul mare,

La umbrele ce m-au legat

Cu gânduri de pierzare…



Ascultă-mă Sfinte-mpărat

Şi dă-mi în dar iertare,

În noaptea care s-a lăsat,

Tu Doamne-mi fii, scăpare!”



Astfel, creştinul s-a rugat

Şi-apoi c-o pace lină,

Deschide ochii uşurat,

Şi vede că-i lumină.



Din nou pe cer, se-arat-aprins,

Un soare cald, de aur,

Cu faţa albă, parcă nins,

Lucind ca un tezaur.



Şi păsărele ciripind

Pe ramuri se aşează,

Cu glas duios şi viu cântând,

Încât codrul vibrează,



Şi florile, armonios,

Deschid a lor petale,

Se-naltă-n aer un frumos

Parfum, pe-nalte pale,



De vânt, ce-adie-mprospatând,

Readucând la viaţă

Natura, cu-al sau foşnet blând,

Cu şoapta ei măreaţă…



Astfel, dar, totul a-nviat

La viaţă de la moarte,

Şi cerul cel întunecat

Lumină iar împarte…



Acum, dar, fraţii mei iubiţi

Un cuvânt vreau să mai spun…

Să nu cădeţi nicicând loviţi,

Pe al veşniciei drum!



Şi când furtuna s-a porni,

Mari talazuri ridicând,

Atunci, să ştiţi că-n veşnicii

Veţi trăi în veci cântând.



În rugăciune, vă plecaţi

Şi-L chemaţi pe Creator,

Şi o să fiţi eliberaţi,

De păcatele ce dor…



Iar de-acum, ce ne rămâne

E să ne rugăm mereu…

Şi trăind cum se cuvine,

L-om vedea pe Dumnezeu…