Poezie Toamnă umedă

Burează-n toamnă pe-ndelete

Că și văzduhul este trist

Și doar stelițe violete

Insistă crezul ametist.



Egreta lângă mal albește

Ca și un vers neașteptat,

Iar râul șopotește veșted

În văl de ploaie-nfășurat.



Domină-un spirit de mâhnire

Privind în jur nestingherit,

Nu se aude-o strălucire -

Numai egreta a albit.



Privesc spre dânsa fără zare

Neputincios să-mi lămuresc

De unde-atâta întristare

S-adună-n pieptul omenesc.



Dalb de egretă n-am pe mine

Nici liliachiu original –

O umbră sunt fără lumine

Într-un pastel autumnal.



Iar apa curge-ncet la vale

Ca și un trai ce îl târâm,

Gândiri pe-un portativ de jale

Se prind ca frunze de salcâm.



Refuză viața ca să crească

Hotărnicindu-se cu-”atât”,

În burnițeala ciobănească

E umezeală și urât.



Zboruri și doruri interzise

Își pierd scânteia de avânt,

Se ofilesc scârbite vise

Uitându-se înspre pământ.



Nici o ardoare nu mă-ndeamnă,

Dar nici dureri nu-mproașcă-amar...

Domnul îmi spune blând:”E toamnă...

Nu fii mâhnit – e toamnă doar...”