Poezie Plugarul (1)

Plugarul înspre spice-a-ngenuncheat

Şi chiar se aplecă până pe coate

Că ele faţa Lui i-au mângâiat,

C-atât de-aproape El să fie poate.



Plugarul le-asculta şi râs, şi plâns,

Oftat şi dor, putinţa să respire,

Chiar inima de-i largă, ori s-a strâns

El auzea cu Duhul de Iubire.



Nişte neghine L-au văzut căznit

Şi au strigat cu floarea lor pustie:

„Priviţi! Plugarul nu-I, s-a prăbuşit!

Noi vă vom duce pe cărarea vie!”



Şi-şi ridicau făloase al său ton,

Se fâţâiau cu roada lor amară

De răguşeu ţipânde la amvon

Că ele-nlocuiesc de-acum Plugarul.



Pe neaşteptate El s-a ridicat,

Neghinele a smuls cu tot cu ţoale

Şi le-aruncă cu scârbă-n rug pe hat

Unde ţipau năpârci viţele goale.