Poezie Oh, crudă deșertăciune!

Ce folos poate-avea omul

De toată truda ce și-o dă?

Când nu poate fi ca pomul

Care creşte lâng-o apă?



Ce folos mai poate-avea

Când e tot deşertăciune?

Astăzi, din toată truda sa

Nimic,-nimica nu rămâne!



Oh, crudă deşertăciune!

Ce-i viaţa mea în faţa ta?

Un neam trece, altul vine...

Eu nu voi şti ce va urma.



Orice om e doar suflare;

Oricât de bine s-ar ţinea!

Soarele din nou răsare,

Pământul nu va dispărea.



Spre amiazăzi suflă vântul

Se-ntoarce la mează-noapte;

Se-nvârte pe tot pământul

Şi se duce, şi se-ntoarce...

Mereu făcând aceleaşi roate.



Râurile-n mări se varsă

Şi tot nu se umple-o mare!

Curg şi iar fac cale-ntoarsă;

Toate-s într-o frământare.



Ce a fost, o să mai fie

Nimic nu e nou sub soare;

Oh,... deşertăciune vie...

Nimic, nu e la întâmplare!



Totu-i doar deşertăciune

Nimic nu-i cum ţi se pare;

Un neam pleacă, altul vine...

Şi tu crezi că-i o schimbare...



Dar, e doar continuare;

Caruselul tot se-nvârte,

Şi asişti din depărtare,

Aşteptând să se întâmple,



Ca într-un mare deja-vu!

Tot ce-a fost, iar o să fie...

Oh,... tu desertăciune, tu,

Cât poţi fi de amăruie!



A.N

15.10.2012 Firenze