Poezie Un copil orfan

Un copil orfan, stătea odată

Pe prispa casei părinteşti,

Îşi pierduse tatăl, mai târziu şi mama.

Rămase singur , era al nimănui.



Cu faţa plină de lacrimi

Îşi spunea: Să trăiesc, nu are rost...

Când tata, ce aducea pâine, nu mai este

Şi mama ce mă mângâia, - a fost.



De pe prispă el privea afară

Poate-o să mai treacă cineva...

Să se-ndure, să-i fie milă de mine

O bucată de pâine să-mi dea.



Îşi adâncea privirea într-o carte...

Atunci, m-am apropiat, l-am întrebat:

Ce carte e, de unde o ai ?

El mi-a răspuns: E tot ce mi-a rămas.



Este o Biblie de la mama mea,

Şi mă hrănesc ades din ea.

Ştii, omul nu trăieşte doar cu pâine

Ci, cu orice cuvânt ce este scris în Biblie.



Stii...., îmi şopteşte încetişor

În Biblie mai stă scris,

Că Tatal meu e Dumnezeu,

Că mai am fraţi, mai am surori,

Şi pe Isus ca Salvator.



Acum eu nu mai sunt orfan,

De foame n-oi mai suferi,

Pâinea nu-mi voi mai cerşi,

Voi merge în lume şi oricui voi spune,

Această mare minune;

Că în Biblie, mi-am găsit o familie!

Amin.