Poezie Moarte şi Înviere

Devenind prea grea

A căzut o stea;

Soarele-a apus,

Luna s-a ascuns;

Negri-s fără raze

Paltinii şi brazii;

Păsări au tăcut,

Stele-au dispărut.

Iar în dosul stânii

Urlu-a moarte câinii;

Mioare se strâng

Şi cu sânge plâng,

Plâng şi zi şi noapte

Mioriţe toate...



Dar a treia zi

Soarele ieşi,

Luna se trezi,

Pomi-au fremătat,

Păsări au cântat,

Câinii au tăcut,

Mioare-au văzut

Pe verde imaş

Dalbul ciobănaş

Cu părul bălai

Nins în luna mai.

Venea luminând

Şi din glas zicând:

„Alei, fraţi ciobani,

De treizeci de bani

Aţi vrut ca să mor

În câmp de mohor,

Dumnezeu n-a dat

Şi m-a înviat.

Fugiţi din lumină

În ţară străină,

Ţară-ntunecată -

Răul să vă bată,

Greul să vă-ndoaie

În pământ şi-n zoaie,

Ura să vă-aprindă

Bezna să vă prindă,

Să vă gemeţi soarte

Tot căzând în moarte...



Iar tu, turmă bună,

Să ieşim din humă

Înspre zori de zori

Cu-avânt de cocori,

Înspre dimineaţă

Cu zborul de viaţă,

Înspre zi senină

Cu-aripi de lumină.

Cei ce au Credinţă

Trec peste putinţă,

Cei ce speră, cred

Aripaţi se văd,

Iar cei ce iubesc -

Zbor dumnezeiesc.”