Poezie Degradarea Antideluviană

Degradarea Antideluviană



După şaisprezece veacuri jumătate

De când Domnul l-a creat pe om,

Tot pământul, era plin de răutate

Violenţa şi corupţia erau păcate,

Ce făcuseră din chip ceresc neom.



Degradarea ajunsese atât de mare

Prin idolatria susţinută de ospeţe!

Forţa şi puterea stau provocatoare

În răpirea dreptului prin răzbunare,

Ce se-adăposteau sub diferite feţe.



Cel mai sacru legământ, căsătoria,

Ajunsese atâta,...de a fi nesocotită,

Încât dragostea ce-ntemeia familia

Devenise monstrul ce-arăta pustia,

Celei mai frumoase-uniri,...sfinţită.



Şi astfel, poligamia cea instaurată

De Lameh, al cincilea în generaţie,

A crescut vertiginos, şi practicată

Zilnic, se culpabiliza în veneraţie,

Anunţând finalul, zilelor de graţie.



În astfel de conjuctură, Dumnezeu,

S-a uitat peste pământul blestemat

Şi-a văzut că omenirea e la apogeu,

Că ea zilnic, merge tot înspre păcat,

Şi că starea-i, nu mai e de suportat.



Pentru că-ale minţii gânduri viciate

Erau veşnic, îndreptate spre orgii,

Pentru că se lăfăiau în nedreptate

Şi-n defaime-şi manifestau bucurii,

Indicau la nimicirea, marii-apostazii.



După încă-un timp de har îngăduit

De o sută douăzeci de ani, potopul,

A venit peste pământ, şi-a înghiţit

Omenirea şi suflarea, din tot locul,

Spre mirare, apele au fost mijlocul!



Starea dinainte de deluviu ne arată

Că-omenirea merge pe-acealşi drum,

Nu ia seama, la solia, ce îi este dată

Adevarul sacru, este-nvăluit în fum,

Plăceri în păcate, valuri curg duium.



Dacă în vestirea că întreg pământul

Va fi ars în foc, pentru curăţirea lui,

Nu se ia în seamă ce zice Cuvântul

Despre acea zi, prin tăria Domnului,

La fel s-o-mplini spre uimirea omului.



Flavius Laurian Duverna

24 august 2011