Poezie Mulţumirea dată samariteanului

Bătu în uşă un străin

Şi-mi spuse, că ar vrea să între

De la durere, de la chin,

De la potopuri, de la vânturi.



„Deschisă-i uşa! – i-am strigat –

Împinge-o simplu de la tine!”

El ciocăni mai cadenţat

Împrăştiindu-se-n suspine.



Eu i-am deschis nedumerit

De-aşa supertimiditate

Şi-l invita-i pe obosit

Să între-n casa mea cu toate.



El a întrat cu pas ascuns,

Neauzit păşind prin casă;

I-am arătat un loc mai sus

Cu o şedere călduroasă.



Neliniştea mi se trezi,

Când observai că în migire

O răutate îi sclipi

Privind a mea trebăluire.



I-am pus pe masă ce aveam

Şi l-am rugat să îndrăznească -

El m-a privit ca pe haram,

Care ar vrea să-l otrăvească.



„Ei, bine -am spus – mănânc şi eu...”

Măcar că doar luasem cina,

Văzândâ că oaspetele meu

Nu prea suportă-n ochi lumina.



„Te odihneşte-aici din drum

Şi dormi pân mâine dimineaţă –

Nu vei porni în noapte-acum,

Dacă mai ţii la a ta viaţă.”



El nu mi-a spus nici un cuvânt;

Deci îl lăsai să doarmă-n tihnă...

Pe uliţi galopa un vânt

Cu-o ploaie ce n-avea odihnă...



Oaspele meu s-a deşteptat,

Dejunul când pe masă pusei,

Dar înspre mine n-a-ndreptat

Măcar privirile ascunse.



Afară-o zi s-a şi pornit

În azuriu împodobită,

Iar musafirul a ieşit

Ca şi o fiară încolţită.



„În ce biserică te porţi?”

Mă întrebă el, dând să iasă.

I-am spus că nu mă duc la morţi

Şi că mă rog, închis în casă.



El nu mi-a spus nici bun, nici rău,

Doar s-a pornit în grabă mare

Direct înspre vecinul meu –

Un diacon dintr-o adunare.



Îl auzii, spunându-i dur,

Că nu-i ticni la mine somnul,

Că eu, o noapte împrejur,

Ceream să-l lepede pe Domnul...



Doar mai târziu am mai aflat,

Atunci, la mine când venise,

El şi la diacon a-ncercat,

Dară acela nu-l primise.