Poezie Însămânţare (1)

Când dai în sol cu sapa - nu te doare:

Te storci cu orice picur de sudoare.



Monotonia calmă te îndoaie

Când nu se vede-un semn să vie-o ploaie



Şi sameni fără voie-n prăşitură

Un pic de pizmă, de furie şi de ură.



C-apoi să iasă-n zile care vin

O bălărie,-o mătrăgună şi un spin,



Iar mai târziu când vii şi la prăşit,

Eşti mai bătrân, mai slab, mai gârbovit.



Încerci din buruene ca să tai,

Gândind că-i curăţi de ele-un plai,



Dar iarăşi picuri în pământ din palme

Şi ură, şi blesteme, şi sudalme.



Iar când te vei topi tot în ţărâne,

Feciorul tău urma-va după tine.



De va tăia ciulini şi bălării,

Scăpând şi el sudalmele cu mii.



Tot căsăpind în pir şi în costei,

Însămânţând pământu-n bobii răi...



Întoarce faţa ta spre Dumnezeu -

El îţi va smulge răul tău din rău.



Îţi va turna din apa Sa curată

Să nu-ţi mai placă răul niciodată.



Atunci din toate clipele-n sudori

Va răsări şi grâu, mălai şi flori.



Peste un timp lucra-vei fără greu

Căci Bunăvoie-ai dat în lotul tău.



Iar peste-o vreme fi-vei fericit -

Doar Bunătate multă-a înflorit.



Nu mult va trece şi vei da-n cântat:

O Dragoste-n pământ ai semănat.



Nu vei mai blestema ogorul tău

Şi nu tei gârbovi spre el mereu.



Ci într-o zi spre cer te-i îndrepta,

Pământul fără ciudă-l vei lăsa...



Când fiul tău cu sapa va veni

Sudoarea ta în rouă va găsi.