Poezie Cucoşii nu ne-or zgudui...

Cucoşii nu ne-or zgudui

Din paşii grei prin tină

Când zorii zilei vor veni-n

Căldură şi lumină.



Vom admira cu ochi uimiţi

Minunea Dimineţii

Căci n-am putut visa prin minţi

Atâta frumuseţe.



Pe paloşul său rezemat,

Cu coiful tras pe frunte,

Oricare-a Domnului soldat

Va sta pe vârf de munte.



Complet în noapte dezvăţaţi

De a a vorbi-n degeabă

Ne-om saluta fraţi între fraţi

Laconic, fără grabă.



Atunci doar vom putea vedea

Ce ne e scris pe faţă

Căci fiecare se ştia

După Credinţa-n Viaţă.



Şi neştiind ce-i de făcut

De-acum în mai departe

Jeli-vom fraţii ce-au căzut

În mijlocul de moarte.



Privind în urmă fără glas

Spre noaptea cea abruptă

Ne-om aminti de orice pas

Ce l-am avut în luptă.



Cum zgâriam muşcând pământ

Săgeata când ne-nfipse,

Dar ridicaţi iar de Cuvânt,

Credinţă şi de vise.



Cum ne-aruncam în lupte iar

Spre lighioane toate,

Cuţitul laş de cărturar

Cum ne lovea din spate.



Când lăcrimând neauzit,

Târând înspre lumină

Un frate care a murit

Nesuportând veninul.



Cât am sperat nădăjduind

Când ziua s-a aprinde…

Acum timizi şi neştiind

Ce am putea-ntreprinde.



Şi dacă Domnul ne-a ruga

În luptă să ne-ntoarcem,

Noi uşuraţi vom spune:”Da!!!”

C-om şti iar ce să facem.