Poezie Steaua vie

STEAUA VIE



În acea slăvită noapte,

se uita mirată luna.

- Ia uitaţi-vă, surate,

cum se poate?

murmura mereu străbuna.

O steluţă pe sub nori!

Ce fiori!

O steluţă fără nume

şi fără orbită-n lume!

Zboară-ncet şi se opreşte,

omeneşte,

parc-ar vrea un om să-ndrume.

- Cum? Să zboare şi să stea?

a răspuns atunci o stea.

- Cum? O stea fără orbită?

a spus alta mai uimită.

- Da. Căci nu e nici planetă,

nici cometă,

nici vreun pui din căi lactee,

nici vreun colţ de meteor.

- Atunci ce e?

- E un dor!...

a şoptit o rază-n zbor.

E un înger, e un duh

care trece prin vazduh

către PRUNCUL SALVATOR.



Şi-a privit întregul cer

cum steluţa, sol suprem,

s-a oprit ca o făclie

peste satul Betleem.



Şi-a zburat apoi făclia

dispărând în Dumnezeu!



AMIN