Poezie Grâne şi neghine

Bate vântul, iară spice

Se tot leagănă ca frice:

Nu au flori să se înfoaie,

Au doar boabe ce le-ndoaie

Şi se pare iată, iată,

Se vor rupe toate-odată.

Multe sânt cu trupuri rupte,

Cu grăunţele pierdute...

Dar pe greul grâului

Curge apa cerului,

De le fug durerile

Şi le cresc puterile,

Şi din tremur şi din frică

Iarăşi spicul se ridică;

Se unduie vălurele

Sub înalt măreţ de stele,

Clătinându-se în vânt

Între cer şi-ntre pământ,

Îşi oftează bunul lor

În rângetul spinilor -

Pe durerea paiului

Bogăţia plaiului,

Curg din cer luminile,

Şoptesc psalmii grânele.



Dar în ploaie de lumină

Umbresc ţâfne de neghină:

Cu flori roşii, purpurii,

Se arată că-s întâi,

Guralive şi deşerte

Se ştiu cele mai deştepte;

Roade n-au, pustii sunt toate,

Peste grâne-s mai înalte,

Tot râzând de ele foarte

Că-alea roade vor să poarte

Dar n-au flori şi nu sunt bune

De trufie de tribune,

Lăudând una pe alte,

Că ar fi mai însemnate...



Iată dimineaţa-n zori

Au venit secerători.

Câtă pleavă şi neghină

Se vor pierde în ţărână!

Câtă fală, vorbăraie

Va fi aruncată-n claie!

Numai bobul grâului

În palma stăpânului.



Iar neghine din prim loc

Vor fi aruncate-n foc.