Poezie E toamnă iar (1)

E toamnă iar şi orologiul bate,

Într-o cadenţă surdă, timpul meu,

Se-agaţă de minutul ce se scurge

Şi fremătând în unda care curge,

Mai cere un răstimp lui Dumnezeu.



E toamnă iar şi-n ruginii vibraţii,

Atins de un crepuscul milenar,

Simt despărţirea ce mi-e pregătită,

Un ram pleşuv şi-o frunză veştejită,

Un rod schilod, închis într-un hambar.



E toamnă iar şi-n dimineţi febrile,

Gândesc tăcut în mintea mea de humă:

“Prea greu a fost momentu-nmuguririi

Şi mult prea scurt răstimpul pârguirii,

Căci roua-ades s-a transformat în brumă.”



E toamnă iar. Cu dor de înălţare,

Udat de ploi, primesc imbold să lupt,

Rup învelişul ce mă ţine strâns

Şi-apoi răzbat, în chip de lujer plâns,

Tot spaţiul sideral, urcând spre soare.



E toamnă iar şi anotimpul curge,

Precum secunde într-un timp finit,

Un orologiu bate în neştire,

E-un dangăt, un moment de tânguire,

Un subterfugiu-al unui veac hibrid.



E toamnă iar şi vremea plumbuită,

Mai cerne-n mine picuri vineţii,

Eu strig în noapte dorurile mele,

Le fac mănunchi şi le ridic la stele

Şi-aştept Isuse drag, ca să revi.



28/10/12, Barcelona