Poezie Să asculţi tăcerea

„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă!” Isaia 59:1



Mi-am strigat amarul, Doamne,

Când durerea a fost mare,

La răscrucea deznădejdii,

Năpădit de mari primejdii,

Am căutat în Tin´salvare.



Mi-am strigat necazul, Doamne,

Căci lovit de valul vieţii,

N-a fost nimeni lângă mine,

N-a fost nimeni să m-aline,

Să-mi dea roua dimineţii .



Am strigat în agonie,

Tremurând sub biciuirea,

Vorbelor rostite-n grabă,

De un alt şi-un alt „Barabă”

Doamne-înalţă-mi Tu privirea!



Am strigat spre zarea-albastră,

În ecou, striga pădurea,

Lăcrimau şi crinii-n vale,

Totu-era cuprins de jale,

Adă-mi Doamne, izbăvirea!



Mi-am strigat şi chinul, Doamne,

Când în negre auspicii,

Doborât de greu şi boală,

Îmi-întindeau o mână goală,

Chiar şi fraţii şi amicii.



Mi-am strigat tot oful, Doamne,

M-am temut că nu m-asculţi,

Că urechea Ţi-e prea tare,

Să auzi a mea strigare,

Că-s un nimeni, printre mulţi...



Mi-ai răspuns o, Doamne Sfinte,

Când credeam că-s lepădat,

Braţul Tău umplut cu slavă,

M-a cuprins, fără zăbavă

Şi mi-ai zis: „Nu te-am uitat!”



Astăzi strig şi cânt şi laud,

Aleluia, Domn, Stăpân!

Chiar de viaţa-mi e durere

Şi n-am pic de mângâiere,

Lângă Tine eu rămân!



Şi de nu primesc răspunsuri,

Când Te chem, în rugăciune,

Tu-mi vorbeşti în Duh: “Răbdare,

Nici urechea-Mi nu-i prea tare,

Nici braţul nu-i scurt. Minune,



Este să asculţi tăcerea,

Eu vorbesc când crezi că tac,

Mântuiesc un duh zdrobit

Şi înalţ pe cel smerit,

Tu te-ncrede, căci Eu fac!”



03/08/11 Barcelona