Poezie Pamantule!

Ai povestit, Pamntule, batrane,

povestea ce-o ascunzi in cartea ta,

sa-nduiosezi si-apoi sa storci din slava

o lacrima din fiecare stea?



Te-ai zguduit din adancimea mare,

te-ai framantat legat cat ai putut.

Dar ce te-a induiosat asa de tare,

ca n-ai vorbit atunci cand te-a durut?



De ce n-ai spus si celorlalte stele

ca din comoara ta s-a zamislit

o haina pentru Creatorul vietii,

un trup ca-n el sa moara rastignit?



Cand EL striga:" O! Lama Sabactani..."

n-ai cunoscut in glasul Lui vibrand

blandetea vocii ce-ti chemase vatra

din constelatii sa te nasti, Pamant?



Si n-ai incremenit atunci de groaza?

Ai mai putut in goana alerga?

Prin EL nascutu-s-au, lumina, slava...

iar tu I-ai dat intunecimea ta...



Ai povestiti tu lumilor de astre

de codrii tai cu zumzet racoros,

cum ca din ei s-a faurit o cruce,

pe ea sa fie rastignit Cristos?



Ai spus cumva vreodata ca pe drumuri

cu flori, mai cresc si spinii incalciti?...

Ca chiar din spini I s-a facut cununa

si EL i-a dus pe fruntea Lui infipti?...



Pamant batran cu paraiase line,

pamant cu ape clare de izvor,

o picatura de-ar fi fost sa stinga

din setea Iadului dogoritor!...



N-ai tresarit cand, rastignit pe cruce,

striga: - Mi-e sete! si setos murea,

in vreme ce Pilat Il condamnase...

spalandu-si mainile in apa ta!...



Nu!... N-ai sa taci. Tu stii asa de bine...

ca spinii, cuiele ce L-au durut

si biciul, crucea, lancea si otetul

candva din tine toate s-au facut!...



Cand numai spini vor fi pentru coroane,

cand codrii toti vor creste numai cruci,

tot fierul cand topise-va-n piroane

povara ta va fi prea grea s-o duci.



Pamant strabun cu plamadeala rece

de suferinte si suras tacut,

in ziua judecatii de pe urma,

tu vei fi martorul cel mai temut...



AMIN