Poezie Nu mă tem de sînt sărac

Nu mă tem de sint sărac

Și nici de foame nu mi-e frică

Eu știu, pe mine, Cel Bogat

În fiecare zi mă strigă



Mă chiamă și mă-ntreabă iar

De am nevoe de ceva

Eu îi răspund,,al Tău azi har

Îmi e deajuns pentru-a lupta



Chiar de nu am de multe ori

Din bunăstarea celor mulți

Eu cer din nou acei fiori

Ce-mi poartă sufletul pe munți



Pe munții plini de neaua vieții

Și de lumina Celui Sfînt

De harul blînd al libertății

De prea-nțeleptul Lui Cuvînt



De boala îmi apasă carnea

În valea celor disperați

Eu mă îndrept iarăși pe calea

Ce din vrăjmași a făcut frați



Și de se știe năvălire

Asupra-mi inimii plăpînde

Eu cer a Lui sfîntă iubire

Să-mi poarte miile izbînde



Cînd pasul mi se-mpotmolește

În pînza celuia viclean

Eu cer la Domnul pîini și pește

Pentru acei cu trai sărman



Și El îmi dă, căci este bun

El știe care-mi e dorința

Să merg mereu pe al Său drum

Chiar de în față-i suferința



Căci caut, chiar de încă-s om

Să las în urmă-acea trăire

Ce mă făcea să fiu un pom

Fără de roade, fără zile



Mă-nchin mereu, și în vorbire

Cu Dumnezeu, cu al Său Fiu

Eu știu eternele Lui zile

Chiar de sărac sînt, eu sînt viu



Și-atunci ce ar putea să-mi facă

Ea-sărăcia, foamea, moartea

Cînd Dumnezeu îmi este Tată

Și mîntuirea-I a mea parte.



Amin!