Poezie De undeva, din depărtări...

De undeva, din depărtări

Rupând hotarele de zări,

Despicând liniştea trântită:

Că beată e, că-i obosită,

Ca un ecou de adevăr,

Cocorii strig cu-un unghi în cer.



De unde vin, unde se duc?..

Peste-orizonturi se conduc,

Plec mai departe, undeva,

Lăsându-mă doar cu ceva,

Că e mai vechi, că e mai nou,

Dar sună-n dangăt de ecou.



Eu stau pe loc, eu stau pe loc

Şi tălpile mi se sufoc,

Cu rădăcini împunse-n lut,

Atât de grosolan şi slut;

Mă uit, greoi, din urma lor

Invidiind săgeata-n zbor.



Şi simt – o pasăre s-a rupt,

Din rădăcini s-a întrerupt,

Aripe albe-a răstignit,

Spre zbor din urmă-le-a zvâcnit...

Se duce tot mai sus, mai sus,

Ca rugăciunea spre Isus.



Unde mă duc şi unde plec?

Dar amintirile mă-ntrec,

Mă duc, mă urc din urma lor

Cu un albastru viitor,

Ca dor, ca flacără, ca zbor.

Eu mă ridic ca un cocor!



Şi de mai sus de munţi, de văi

Văd primăverile bălăi;

Un buciumat din piept s-a rupt

Spre-acel în rădăcini şi slut,

Că i-a rămas aşa puţin -

Căci vin cocoarele şi vin!