Poezie Biserica (3)

I

„Aţine-te, Gheorghiţă; Costică, te aţine,

Tudoră, lasă pruncul şi vino lângă mine.



Pansează-mi, te rog, cotul... săgeata, vezi, m-a fript...

Mitică, nu te zbate, ci stai ostaş înfipt!



Ilie, frate dragă, -ntăreşte flancul stâng,

Păzeşte inamicul ce s-a pitit în crâng.



Lică, fii santinelă, căci Radu s-a vândut...

De fapt, el nu-mi plăcuse chiar de la început:



„Iubire”, tot „iubire”... de-aici e luptă dârză,

De la nepot la moşul, din păr şi până-n rânză!”



Aşa, cam dur la vorbă, bătrânul comandant

Îşi conducea oştirea ce sta pe zidul 'nalt.



Vrăjmaşul valuri, valuri, mergea spre zid semeţ,

Doar că respins de-acolo scâncea doar plângăreţ.



Dar iată că odată de la cetate-mpins,

Duşmanul prin câmpie, pierdut, tot fuge-nvins.



„Victorie!”- strigară ostaşii din cetate,

Văzând cum fug soldaţii armatei blestemate.



„Aşa-i," - Miron bătrânul a zis – "e biruinţă!"

Ce bine când ţi-e dată tărie şi ştiinţă.



E bine când ai coiful şi ai şi-o cingătoare,

Şi platoşa, şi scutul, şi cizme pe picioare,



Şi paloşul de pară când este-n mâna ta,

Fuge orice armată cât ar fi ea de grea!”

II

Se lasă întuneric. Pe ziduri e lumină:

Făclii ard peste tot locul, cetatea de-i senină.



Toţi cântă azi biruinţa cu palme ridicate,

Că grea a mai fost lupta, mari au fost armate...



Dar iată căci Costică îşi aminti deodată,

De casa lui de-obuze ce i-a fost dărâmată.



Pe Tudoriţa, soaţa-i, şi-o cheamă chiar acum.

„Dar eu mă uit la torţe, să nu dea prea mult fum!”



„S-a mai uita şi alta... Hai, să ne facem casă,

Că toţi 'îs puşi la cale, iar noi n-avem nici masă.”



Gheorghiţă îl aude şi zice-n sinea lui:

„Mi-ar trebui şi mie un cal, c-al nimănui!”



Şi a pornit să-l cate... Mitică cel voios,

Îşi scoase coiful vesel şi se întinse jos:



Ce bine e în pace, aşa să te-odihneşti –

Te saturi de atâtea poveţe moşnegeşti.



Ilie stă în umbră, semeţ ca un baston:

„Vezi "– zice – "toată slava e azi a lui Miron,



De parcă mai puţin eu am stat cu arma-n mână..."

"Ei, lasă" – spuse tandru – "lui totul să-i rămână!”



Iar Lică cărturarul bodogănea din gură:

„Se trec ciobeni de luptă, păstori cu-nvăţătură



Acum ne vor conduce...” Şi lasă postu-n lună,

În cea mai mare piaţă îşi face o tribună.



Iar lumea-n jur de gura-i şi slova-i se încântă:

„Îl vezi – e tânăr fătul, dar ce bine cuvântă!



În el e viitorul, moşnegii-s prea bătrâni,

Ei nu mai pot a ţine cetatea noastră-n mâini.



Ăsta măcar că-i tânăr, căpos e, şi-nvăţat -

Ne-nvaţă fără luptă cum să trăim bogaţi!”

III



Acel vrăjmaş prea hâtru, doar s-a făcut că fuge -

Acum din întuneric cetatea-atent o-mpunge:



Nu arde nici o torţă, nu-i nici o santinelă...

Cetatea-i dichisită ca o acuarelă.



„'Nainte!”- spuse vesel năvalnicul duşman,

Văzând poarta deschisă şi fără un oştean.



Primul căzu Costică şi soaţa lui miloasă:

„Mă dau" – le-a zis el jalnic – "doar daţi-mi, să-mi fac casă!”



Duşmanii-au râs în hohot şi i-au dorit mulţi ani

Şi îi lăsară daruri şi-o pungă grea cu bani.



Pe Gheorghe îl găbjiră căluţu-şi ţesălând:

„Vă rog, lăsaţi-mi calul!”- le-a spus el tremurând.



„Poftim!" – au spus vrăjmaşii – "şi de la noi mai ai!”

Şi îi lăsară-n rânget ca dar, încă cinci cai.



Pe când dormea Mitică, ucis fu, -fără-a şti.

Ilie vru să strige, dar pizma-l gâtui.



Şi au ajuns la Lică pe scenă cocoţat,

Care, văzând duşmanii, a înlemnit pe dat.



Dar duşmanul îi spuse :”Nu te înfricoşa!

Că pace noi aducem, nu vrem în luptă-a sta,



Doar vrem aici, în acte, doar o iscălitură

Şi poţi apoi să bâlbâi cât ai dori din gură.”



Şi Lică –nvăţătorul, şi Lică cărturarul,

Strigă cu bucurie: „Să facem deci bazarul!



Voi auziţi buni oameni că pace am primit,

Deci, pentru totdeauna duşmanu-am biruit.



Când el ne e prieten şi noi azi îl iubim,

Dărâmaţi deci ce-i perete, ce ne-ar mai despărţi.



Şi-aşa de luptă dârză pe veci eliberaţi,

Să ne-apucăm de palme şi să cântăm ca fraţi!”







IV

Dar pe Miron, bătrânul, îl duc la puşcărie,

Căci el n-a vrut la duşman să dea nici pălărie.



Deci l-aruncară-n beznă...Dar cine stă în fiare,

Şi parcă dus din lume, tot zice o cântare?



„Tu eşti, măi Radu, dragă, aici în groapa lor,

Iar eu ţineam că tu eşti un mârşav trădător!”



„Bunicule Miroane, trăit-ai mult pe lume,

Că ai ştiut tot răul şi binele pe numeâ,



Dar ai crezut în minte şi ai crezut în mână

Şi îi stimai pe oameni că-s oţeliţi în vână,



Dar n-ai crezut că Dragostea-i puterea cea mai mare,

Nici un duşman atuncea n-ar mai avea intrare.



Ei azi iubesc duşmanii şi sunt de ei speriaţi,

Că n-au ştiut vreodată ce-i Dragostea de fraţi.



Şi necătând la chipul suleimenit, făloşi,

Ei sunt pe astă lume, doar jalnici păcătoşi.



Iar Dragostea de-nvie, duşmanu-n loc îngheaţă,

Căci el e mortăciune, iar Dragostea e viaţă!”



„Mă pocăiesc – îşi plânse Miron atunci greşeala,

Mă iartă, dragă frate, mă-orbise atunci fala.



Eu vreau iubire sfântă să fie între noi,

Să fim cetate mică, măcar că suntem doi.”



S-au sărutat frăţeşte... De unde-aşa cutremur,

Duşmanul urlă-n groază şi fuge-n piept cu tremur.



Şi Lică, vânzătorul, aleargă îngrozit,

Ilie, pizmăreţul şi ceilalţi s-au pitit.



Căci temniţa se sparge: „Isus, este Isus!”

Moşneagul şi cu Radu sar ca şi copiii-n sus.



„Biserica mea mică, azi am venit la voi,

Căci vin unde-i Iubirea în trei sau chiar în doi.



Şi unde-i Pocăinţa şi Dragostea frăţească,

Acolo, nici un duşman nu poate să sporească.



Biserica nu-i minte şi nici învăţătură,

Biserica nu-s tipii ce bocănesc din gură,



Nu-s gloatele, ce caută înţelepciuni de minţi,

Numindu-se-ntre dânşii: adevăraţi şi sfinţi;



Acolo-unde creştinii sunt doară pentru sine,

Biserica aceasta n-a fost nicicând cu mine;



În fală, Ea-n sfinţenie în veci nu o să crească;

Biserica-i cu Domnul în Dragoste frăţească!!!”