Poezie Se crede mai sfânt...

SE CREDE MAI SFÂNT...



Se crede dumnealui creştin

Mai sfânt ca toţi şi mai cuminte

Dar multe dubii se menţin

În prefăcutele-i incinte.



Se crede cel mai luminat

Din câţi există-n adunare

Dar ce să vezi? S-a complicat

În nişte stări de-ntunecare.



Se crede-aşa...cum să vă spun

Fără cusur, fără păcate

Dar grijuri negre îl răpun

Pătându-i sfânta demnitate.



Când se ridică la cuvânt

Rosteşte vorbele galante

Dar dup-aceea-şi dă avânt

Spre propoziţii aberante.



Obijduit să dea vreun sfat

Ce nu e gata să-l urmeze

Printre doctrine s-a-ncurcat

Vrând adevărul să-l scurteze.



În plus, se crede şi profet

Trântind idei la întâmplare

S-ar duce şi la tineret

Să dea vreo două exemplare.



O, de-ar privi-n interior

Unde e colb şi unde-i pleavă

S-ar îngrozi de-acel decor

Şi L-ar chema pe Cel din Slavă.



Eşti îndemnat, o, prieten drag

Să faci apel la Trinitate!

Şi recunoaşte: nu eşti mag

Ca să pretinzi întâietate...



Iar dacă, sincer, mai doreşti

Să te cobori unde-i slujirea

Va trebui să-ţi stăpâneşti

Acea pornire ce-o dă firea,



Şi dezbrăcat de orice vis

Ce naşte-n suflet înşelare

Să poţi avea ce ţi-a promis

Acel ce dă răscumpărare.



gc/ 15 Iulie, 2011