Poezie Povestirea palavragiului

Povesteşte-mi, Doamne, Te rog, despre minunile Tale,

Să mi se umple inima de satisfacţie şi fericire,

Să mi se încânte uimirea de frumuseţile supradimensionale,

Să înlemnesc în faţa nebănuitelor minunăţii a nemărginirii.



O târâtoare am fost, Doamne, o biată, nefericită târâtoare,

Strofolindu-mă că-s nu ştiu care personalitate,

Dar, de fapt, eram un ghemotoc de ură şi disperare,

De zgârcenie, frică ornamentată cu răutate.



Poate aş fi vrut şi eu să am măcar o parte bună,

Să plac cuiva, aşa, fiindcă totuşi sunt un om de treabă,

Dar mă înecam ca nebunul în alcooluri şi minciună

De îmi boceam nenorocirile zbârcit şi respingător ca o babă.



Cum de Te-ai uitat înspre mine nu ştiu... şi acum încă nu-mi vine a crede

Căci eu singur nu mai aveam ochi să mă privesc, plin de greaţă...

Minunea alegerii e mai presus de înţelegerea mea, cum se vede,

Dar Tu, Doamne Isuse, m-ai atins şi mi-ai turnat viaţă.



Vre-o două luni de zile nu eram în stare să-mi stăpânesc bucuria,

Vre-o doi ani nu puteam să nu mă întind în zâmbet ca şi o apă,

De mă speriasem, că de va merge aşa mai departe, atunci, veşnicia,

De-atâta-ncântare crescândă, n-ar putea să mă încapă.



Văd că pe an ce trece, mă lipsesc şi mă împuţinez de rele,

Groazele, pizmele şi alte urâciuni doar colţii mi-i arăt, ţinându-se departe de mine,

Căci le ţin la distanţă, înfricoşindu-le cu Cuvintele Duhului pe ele,

Uneori, chiar le fugăresc, zvârlind după dânsele cu bulgării de lumine...



Eh, dar iar doar eu şi eu – nu m-ai curăţit, Doamne, până la capăt:

Deseori încă iubesc să mă aşez pe taclale...

Uite şi acum nu Ţi-am dat voie să-mi povesteşti fie chiar şi în treacăt

Măcar despre cea mai mică, cea ma neînsemnată din minunile Tale.