Poezie Atingerea care vindecă

ATINGEREA VINDECĂTOARE

(Ce-i uscat va prinde viaţă)

Matei 12: 9-14

***********************

Gustăm din multe stări amare

În viaţa-aceasta de pribegi

Dorim mai multă consolare

În lumea cu perverse legi.



Ne-atinge, uneori, vreo frază

Care loveşte-aşa...din plin

Căci ea în inimă creează

Doar întristare şi suspin.



Suntem atinşi de vreo privire

Ce naşte-n noi nedumeriri

Ne întrebăm de-i din iubire

Sau vine din fireşti simţiri.



Ne afectează-un râs ironic,

Remarca plină de venin

Şi-un suflet ce e nestatornic

Şi-şi bate joc de-al lui destin...



Aşa e-n lumea cu fiinţe

Ce dau batjocuri nu balsam

Şi vor s-aducă suferinţe

La cei din neamul lui Avraam...



Da-n mediul unde e lăsată

Prezenţa Fiului jertfit

Chiar o povară-i uşurată,

Chiar un mister e desluşit.



A Lui atingere duioasă

Produce-n oameni nu dureri

Ci-o stare-atâta de frumoasă

Şi-atât de multe mângâieri!



A Lui surâs renaşte vise

Ce-au fost ucise de-un necaz

El vindecă şi răni deschise

Şi şterge lacrimi din obraz...



Nicicând n-a folosit tăria

Spre a produce leziuni

Şi-a folosit euforia

Să pună-n oameni pasiuni.



Dar haideţi s-arătăm din Carte

Că tot ce-am spus e-adevărat,

Că ale Lui sublime şoapte

Pot genera un trai curat.



Vom merge, deci, la o lucrare

Ce-i scrisă-n noul Testament

E vorba de-o făptură care

Nu mai credea în tratement...



Căci mâna lui era uscată

Nu mai putea munci cu ea

Era, de fapt, o mână moartă

De loc s-o mişte nu putea...



Cu-n braţ lucra ca să adune

Ce trebuia pentru-a trăi

Dar permanenta uscăciune

Nu înceta a-l umili.



Mulţi se uitau la el cu milă,

Unii erau nepăsători

În lumea rece şi ostilă

Se-ntâmpl-aşa de multe ori...



Alţii veneau să îl ajute

Ca să ridice vreun coş greu

N-aveau intenţii prefăcute,

Se încredeau în Dumnezeu...



El doar în vis îşi vedea mâna

Plină de vlagă, de puteri

Când se scula din nou rutina

Crea în el tumult, dureri...



Să meargă, oare, iar la medici?

Ştia că nu mai are rost

O, câte valuri, câte piedici

În viaţa-i de pribeag au fost!



Şi totuşi mai ardea în el

Acea credinţă tare, vie

Ce îi stârnea dor de Betel,

De rugăciuni şi părtăşie,



Acea credinţă ce-i dădea

Speranţă de tămăduire

Şi-n sinagogă el mergea

S-aducă Tatălui cinstire.



Şi-aşa se face c-a-ntâlnit,

Acolo, pe supremul Medic

Care-a grăit: „Azi am venit

Să vindec mâna, nu să predic,



Azi e Sabat dar se cuvine

S-ating un om cu braţ uscat

Să-l vindec, să se facă bine,

Să ştie că nu l-am uitat.”



Şi când a zis: „Întinde-ţi mâna!”

Nu s-a-ndoit; a ascultat

Vedea în Salvator Lumina

Ce-ntotdeauna l-a ghidat...



Vedea în El o bunătate

Cum alta n-a mai întâlnit

Va spune la toţi din cetate

Cum visul lui s-a împlinit.



Cu amândouă mâini ’nălţate

La toţi va spune ce minuni

Înfăptuieşte Cel ce poate

Să pună-n oameni viziuni.



Şi a simţit în braţ viaţă

L-a ridicat, l-a învârtit

Şi se citea pe a lui faţă

Cât era el de fericit.



La bucuria lui cea mare

Unitu-s-au şi cei prezenţi

Dar înainte de plecare

Cei la Scriptură corigenţi,



L-au înfruntat pe-nvăţătorul

Zicând că nu e adecvat

Să vindeci mâna sau piciorul

Chiar când e ziua de Sabat



„Ce ai făcut e ilegal!”

Ziceau acei fără de milă

„Du-te-n ţinutul tău natal

C-aici mulţimea ţi-e ostilă.”



Răspunsul a venit rapid:

„Iubirea e suprema lege

Fără de ea sunteţi în vid

O, nu puteţi voi înţelege?,



Nimic nu-i mai presus de ea

Din ea vine compasiunea

De n-o aveţi nu veţi putea

Să vă-mpliniţi, voi, misiunea,



Forme, sabate şi tradiţii

Vă ţin încorsetaţi în lut

Dar veşnicele investiţii

Sunt în Stăpânul absolut.”



Cînd se sfârşise cuvântarea

Încă odată l-a privit

Pe cel ce-aflase vindecarea

În El, în Fiul preaiubit.



Şi în acea privire calmă

El a citit asigurări

Să meargă-acasă fără teamă,

Să ’nalţe Cerului cântări.



Atins de-a Lui prezenţă dulce

Va înfrunta-ncercări, furtuni

Şi nu va murmura sub cruce

Că-n El va mai găsi minuni.



*****

Iar azi Hristos la noi priveşte

Să vadă viaţa ce-o trăim,

Să vadă dacă, sufleteşte,

Solia ne-o îndeplinim...



Dar ce găseşte uneori?

Credinţă aproape uscată

Căci doar când viaţa ne dă flori

Îl proslăvim pe sfântul Tată...



Poate e stinsă pasiunea

Şi nu mai facem misiuni

Pe planul trei e rugăciunea

Şi-am dat la fraţi amărăciuni.



Când vede dragoste formală

El de-ntristare e cuprins

C-această stare de răceală

Pe-atâţia credincioşi i-a-nvins!



Şi unde e înflăcărarea

Cu care cândva ne-nchinam?

Acum subţire e răbdarea

Şi nu mai procurăm balsam.



S-a ofilit, parcă, speranţa

De parc-am fi săraci, orfani

Vrem să fim prieteni cu prestanţa

Şi am uitat de cei sărmani.



Când Fiul face cercetare

Mai află-n noi străin altar

Iar uneori lumeasca stare

Se vede chiar în sanctuar.



Pentru Cuvânt timp nu mai este

Suntem atât de ocupaţi

Îngrijorarea creşte...creşte

Păşim spre Rai descurajaţi.



Scânteia ce ardea odată

Şi ne dădea imbold pe drum

S-a stins, feştila e uscată

Lăuntrul nu mai dă parfum.



Oare picioarele-s legate

Că pe bolnavi nu-i vizităm?

Şi, oare, buzele-s uscate

Că vestea bună n-o purtăm?



Rutina vieţii ne-nfăşoară

Şi zi de zi este la fel

Şi vrem religie uşoară

Nu cum avuse Daniel...



Şi vrem trăiri mai seculare

Nu cu prea multe-nchinăciuni

Să fie timp de relaxare

Pentru-ale noastre pasiuni.



Cum au putut să se-alipească

De noi atâtea nepăsări?

Cum au putut să se ivească

Acele fără viaţă stări?



Numai Mesia poate-aduce

Iarăşi, în noi, însufleţiri

A Lui atingere produce

Un trai ales, cu mulţumiri.



El va atinge conştiinţa

Să vrem să ne eliberăm

De tot ce-ntunecă fiinţa

Să fim în stare să iertăm.



Torentul bunătăţii Sale

Ne dă imbold să ne trezim,

Să-nlăturăm piedici din cale,

Spre Ţara Sfântă să suim.



Dar se ridică o-ntrebare

Să n-o lăsăm fără răspuns

Dorim noi, oare, vindecare

De la Acel ce-a fost străpuns?



Cum călătorii osteniţi

Doresc a bea din apa clară

Şi cum acei ce-s osândiţi

Doresc să scape de ocară,



Să vrem şi noi ce vrea Hristos

C-aşa putem pătrunde-n taine

Ce nasc un dor în credincios

Să-mbrace strălucite haine...



Cum cei nevăzători tânjesc,

Atât de mult, după vedere

La fel în traiul pământesc

Să vrem şi noi o înviere...



S-atingă El voinţa, gândul

Care-au dormit îndelungat

Şi-apoi ne-om desfăta privindu-L

Pe cel ce ne-a răscumpărat.



O, ce miresme dă viaţa

Unde-mpăratul e chemat

Să vină să topească gheaţa,

S-aducă trai îmbelşugat...



Ce-a fost uscat va fi verdeaţă

Cei care dorm se vor trezi,

Va fi lumină-n loc de ceaţă

Şi pomul mort iar va-nflori.