Poezie Întâia rugăciune

Când m-am rugat întâia oară,

Desigur, nu puteam cunoaşte,

Că s-a preface orice seară

În ziua de Crăciun şi Paşte.



Nici nu-mi dădea atunci prin minte,

Încovoiat de soartă-n două,

Că Tu-mi vei da, Sfinte Părinte,

O viaţă veşnică de nouă.



Credinţa Ta, turnată-n moarte,

Va răsări în dârze fire

Ce-or creşte-n Dragoste de frate

Şi-n Dragoste de omenire.



Cu ruinata-nţelepciune

Pierzând hâtrii şi ecuaţii,

Îmi voi putea lăstari-a pune

Pe-altarele de constelaţii.



Din târâitul prin ţărână

Şi orizontul scurt de vierme

Mi-or creşte aripi de lumină

Să trec prin spaţiu şi prin vreme.



M-oi îndrepta spre Adevăruri

În ruga mea aşa plăpândă

Când lumânările din ceruri

Scap pe pământ ceară arzândă.



Crezând şi necrezând în Viaţă,

Uimit: ce-mi dă – aşa şi este!

Încep a scri de dimineaţă

O nouă filă de poveste.



Iar peste zări păşesc în şagă

Surpând norocul de la soarte...

Ah, rugăciunea mea cea dragă,

Ca mugurul firav de martie!



Azi, când mă-nalţ dintr-o minune

Cu-altă minune spre splendoare,

Mi-admir întâia rugăciune

Aşa naivă-n disperare!