Poezie Povestirea slăbănogului

Doamne, zac aici cu anii

Prins de patul nemilos -

O grămadă de ciolane

Fără umblet şi folos.



Mă hrănesc oameni din jale,

Doar din mila lor trăiesc

Fără ţel şi fără cale

În gunoiul omenesc.



Nu mai am nici o durere,

Totu-i mort în trupul meu,

Sunt o veşnică cădere,

Sunt un veşnic mort în rău.



Iată-Ţi spun cu ochii toate

Căci şi graiul meu e stat...

De temniţa asta foarte,

Doamne, eu m-am săturat.



Sunt un greu la fiecare

Ce m-a prins scurt în privit:

Monument care nu moare

Ca să fie preţuit.



Ce e chinul ista-n viaţă,

Ce e viaţa asta-n chin -

Nici nu pot să dau povaţă,

Nici nu pot să mă închin.



Nu mai ştiu ce să zic, Doamne,

Dar şi nu-i nimic de spus...

Din noianul ist de oameni

Scoate-mă pe veci, Isus.



Mă atingi... Vai! Înspre mine

Nu mai pot ca să mai cat:

Înecat sunt în ruşine,

Sufocat sunt de păcat.



Tu îmi dai poruncă: „Scoală!”

Pentru ce - să râdă-n jur...

Tremurând ca şi o boală

Şi ca dânsa clar şi dur.



Ce aud?! Îmi sunt iertate

Toate relele din trai?

Acum sunt fără păcate?!?!?!

Pot să-Ţi mulţumesc prin grai!!!



Dar în mine ce durere

Mă înpunge-n orice os...

Simt, oh, simt iarăşi putere

Cursă-n trupu-mi puturos.



Ridic capul—ameţeală...

Parcă-s copleşit de frici...

Mă ridic încet din boală

Cum un templu îl ridici.



Iată-s în genunchi, pe coate,

Palmele-mi saltă spre cer,

Cresc, păşesc din fundul gloatei

Înspre-un unic Adevăr.



În picioare-s! În picioare!!

Ultime-amorţeli se şterg...

Doamne, vezi-mă-s... în stare...

Un pas, doi... merg, Doamne, merg!!!