Poezie Caravana

Caravana-ncet mergea,

Prin pustiu se târâia,

Apă-n drum îndeajuns n-am avut.

Dromaderu-mi slăbănog

A icnit și, sub dârlog,

A oftat adânc și greu și-a căzut.



Suduind, l-am desșăuat:

Înc-un hoit în drum lăsat!

Nici hoitari pe cerul lins nu se văd...

”Veți pieri toți! - spune-un gând, -

Unul, altul, toți pe rând;

Fără apă în deșert e prăpăd.”



Eu mă tem ca să-l ascult

Și cu șeful mă consult -

Ce vom face, unde mergem, în ce fel?

El mi-a spus, că, decât stând,

Mai bine să mori mergând -

E mai omenește-așa: Mori cu țel.



Iar scrâșnesc pași pe nisip

Şi a mai căzut un tip,

Apoi altul, încă unul – nu ne-oprim!

Ci peste nisipu-ncins

Noi pășim cu pas deprins -

Semimorți și semivii mărșăluim.



Nu știu de o zi am mers

Ori că ani sub paşi am șters:

Dar, precis, că pasul meu îl aud.

Căci picioarele-mi pășesc

Singure... eu nu gândesc -

Mă conduce-n drum pustiul ista crud.



Zău, că aș dori acum

Chiar și urlet de samum

Că tot una, că tot una vom zdohni.

Căci în ritmul ist tihnit

Ne târâm cum ne-am târât

Și se pare c-așa veșnic ne-om târî.



Auzii un glas deodat':

”Dacă ești tu însetat

Vin' la mine, setea ți-oi potoli!”

”Vreun miraj!” în sine zic,

Dar și-atât decât nimic

Și strigai l-alți: ”Parcă apă auzii!”



Ceilalți și-au văzut de drum

Lor le-era tot una-acum

Că-s țicnit—de unde aici o cișmea?

De-am dorința de-a coti...

Toți tot una vor muri!

Eu de vreau să mor aici – treaba mea.



Pașii perpendicular

De pe drumul în zadar

Și doar câțiva, câțiva pași târșâii,

Când dădui peste-un izvor

Viu, senin, răcoritor,

Și în El ca un copac mă prăvălii.





Iarăși viața mi-nverzi,

Mintea iar mi se trezi

Şi putere iar aflai în picior.

De văzui un drum ca-n vis

Care duce-n Paradis

Mai frumos ca orice gând din orice dor.



Îmi strigai amicii mei

”Hei! Opriți-vă, flăcăi!

Uite-aicea un izvor minunat!

Voi pășiți pe-al morții drum...

Întorceți deci tot acum

Spre izvorul care-n viață m-a-nviat.”



Nimeni nu ma auzit

Pleacă ei necontenit

Mai departe, mai departe spre-orizont...

Vrui din urmă să-i ajung

Să-i apuc de orbul jug

Și să-i zmulg din drumul rău, pustiu și tont.



”Într-acolo nu porni! -

Apa Vie îmi vorbi—

Drumul cela este moarte, moarte-n veci:

Singur doar dacă dorești

De pe el ca să cotești -

Vei avea salvare din pașii seci.”



Apa Vieții am rugat

Să-i mai cheme încodat'

Poate că nu sunt surzi și vor sta...

Dar schelet după schelet,

Spre amurgul violet,

Caravana-nnebunită se-ndrepta!