Poezie Deşartă fericire

Deşarta fericire

Cu false măşti de flori,

Zadarnic-aurire

A unor negri nori.



Pătrunzi întreaga fire

Cu albi şi falnici sori,

Sclipeşti a nemurire

Ca soarele în zori.



Şi ca un cânt subţire

Ce-n suflet dă fiori,

Te-araţi ca o pornire,

Spre rai, de-atâtea ori…



Cu neagră înnoire

Tu inima-nfăşori,

Cu goală-mpodobire

Şi gândul înconjori.



Eşti doar o aburire

Un vânt de gri ninsori,

Trăieşti doar o clipire

Şi-apoi în chinuri mori.



Tu schimbi chiar şi gândire,

Tu ştergi şi reci sudori,

Pe oameni ai menire

Să-nşeli de-atâtea ori…



Deşartă fericire

De ce mă împresori?

Mă umpli de iubire

Ce nu poţi s-o măsori…



Şi duhul cu-nvoire

Se-aprinde în culori,

Şi-n tainica simţire

Te simt când te cobori.



O tristă însorire

În viaţa îmi strecori,

Şi-ncet-n-a mea gândire

Mă miri chiar uneori…



Şi chiar orice mâhnire

Din suflet îmi omori,

Aproape, mi se pare,

De-acum c-or fi doar zori.



Ce tristă amăgire…

Prefaţă de splendori…

O palidă sortire

Ticsită de orori!



Căci scurta-nveselire

Ca stropii cei uşori,

Se pierde-n asfinţire…

Rămân doar grei, lungi nori…



Deşartă fericire

La gându-ţi mă-nfiori…

Căci eşti o-nrâurire

De lacrimi şi sudori…

Mascate-n seci splendori.