Poezie Ecouri mioritice

Când mă însor cu-a lumi-mpărăteasă

În orice seară-n mine cade-o stea...

Suita cea mai mândră şi aleasă

Vine buluc, buluc la nunta mea.



E Soarele şi Luna cu cununa,

Brazii cu păltinaşi nuntaşi fiind,

Iar păsări-lăutari ne cânt întruna,

Stele-făclii pe toţi iluminând.



Dar cade steaua-n vine şi în sânge,

Iar frământări de viaţă viscolesc,

Eu mă trezesc c-am început a plânge:

„Ce nu-mi laşi bucuria să nuntesc?



Priveşte ce frumoasă mi-i mireasa

Şi musafirii nunţii ce-s aleşi;

De ce îmi chinui sufletul şi casa,

De ce în pace nu vrei să mă leşi?



Eu, parcă, nu pot fi o Cătălină

Şi nu te chem, precum nu te-am chemat,

Deci lasă-mă să-mi savurez lumina,

Îngăduie-mi să fiu azi împărat.”



Ci ea mă smulge din alaiul nunţii,

Mă duce nu ştiu unde, nu ştiu cât;

Văd de departe se înalţă munţii,

Iar codru-n ei adoarme lniştit.



Privesc în zare - marea unduieşte

Şi stelele în cer, departe, ard,

Iar steaua-n mine iar se prăbuşeşte

Şi eu cu steaua-ntodeauna cad.



De unde-mi vine steaua căzătoare?

De ce mă trage veşnic spre căderi?

Şi unde mi-e cununa de la Soare?

Şi unde mi-e mireasa mea de ieri?



M-am zguduit cu zarea dimineţii

Ne-nţelegând nici absolut nimic

Când iar pe drumu-abrupt şi-ngust al Vieţii

Din steaua mea căzută mă ridic.