Poezie N-am putut...

N-AM PUTUT...



N-am putut să mă desprind de puterea infernală

Lanțuri grele mă țineau într-o stare de-ncordare

De-ascultam vreo cuvântare era searbădă, banală

Visele-mi erau zdrobite de suspin și remușcare.



Un imbold simțeam în mine; un imbold și o dorință

Și voiam să merg în spațiul unde este fericire

Dar mai tare era starea ce-i numită neputință

Nu puteam să biruiesc tot ce provenea din fire.



N-am putut să înțeleg ce-mi spuneau atunci creștinii

(Și de fapt nici nu voiam, cu răbdare, să-i ascult)

Dar când Fiul a venit să-mi dea hainele Luminii

N-am mai stat nici o secundă în himeră și-n tumult.



El, cu brațele deschise, m-a primit, m-a înzestrat

Cu puterea de-a-nțelege taina vieții trecătoare

Bucuria îngerească m-a cuprins, m-a inundat

Căci în locul grelei nopți a intrat în mine-un Soare.



Am privit nemărginirea și-am văzut în toate sens

N-am mai vrut să stau în colbul frământărilor umane

Crezul care s-a format a născut avânt imens

Să călătoresc spre Plaiul unde-oi poseda coroane.



De atunci găsesc plăcere în slujire, în lucrare

Nu mai irosesc nici timpul și nici harul ce mi-e dat

Mă susține-n tot ce fac Fiul jertfei salvatoare

Care-n inima-mi predată loc de cinste a aflat.



George Cornici/21 Septembrie, 2012