Poezie Epitalam*

În parcul vechi, sub tei bătrâni

ce pun oraşului surdină,

trecând odată, am zărit,

(pe-o bancă în lumini de mit)

un Cătălin şi-o Cătălină ...



El, paj frumos, cu ochi de foc,

ea, o domniţă dintre stele ...

Erau atât de fericiţi ...

(doi visători îndrăgostiţi)

în parcul vechi, sub ramuri grele.



Iar sus, rotindu-se uşor

deasupra arcelor cu viţă,

zburau uniţi în felul lor

un porumbel şi-o porumbiţă ...



Priveam spre tinerii din parc,

Şi el, cu ochii către spaţii,

rosti atunci un jurământ -

că teii-au tresărit în vânt

ca de-un fior din constelaţii ...



*



A doua zi, în parcul vechi,

sub ramuri ce filtrau lumina,

i-am revăzut pe-ndrăgostiţi,

pe cei doi tineri fericiţi,

pe Cătălin şi Cătălina.



El, chip de zeu olimpian,

cioplit în marmoră cu dalta.

Ea, o domniţă din rădvan,

cu sclipet alb de porţelan.

Dar, vai ... domniţa ... era alta ...



Iar sus, într-un imens inel,

deasupra arcelor cu viţă,

trecea acelaşi porumbel,

zburând cu-aceeaşi porumbiţă ...



*



Auzi tu, oare, om semeţ,

un glas ce strigă dintre stele ? ...

"O, rege al zidirii Mele,

nu eşti tu oare mai de preţ

ca zeci de mii de păsărele ? ...



Dar nu te uiţi în jurul tău ?

Nu te sfieşti, nu te-nspăimântă

că sunt mai buni doi porumbei,

fiinţe care nu cuvântă ?



Nu te-nfiori că eşti mai rău,

mai schimbător decât un flutur ?

Cum să-ţi vorbesc ? Cum să te cert ?

Şi cum de umeri să te scutur ?



Nu te roşeşti să treci râzând,

schimbându-ţi zi de zi perechea ?

Nu ştii că ţin asupra ta

mereu şi ochiul şi urechea ?



Nu te sfieşti de crinii albi,

de florile din parc ? de dalii ?

de macii puri, infioraţi,

din care zorii fac vitralii ?



Nu vezi tu nufărul pe lac,

alb ca o stea în fapt de seară,

cum se păstrează de curat

pe apa verde şi murdară ?



Citeşte-n Cartea Mea-n genunchi,

citeşte-n murmure de liră !

Adam şi Eva cum trăiră ?

Ei Paradisul l-au pierdut

şi totuşi nu se despărţiră.



Şi n-au trăit apoi ca soţi

o zi, un an sau un deceniu.

Ci prima dragoste a fost

o căsnicie de-un mileniu !



N-ai auzit că lui Avraam

i-am dat cu bucurie ţara,

căci el iubi pân-la mormânt

cu-aceeaşi dragoste pe Sara.



Rebeca pentru Isaac

n- a fost iubirea lui întreagă ?

Iar pentru Israel Rahela

n-a fost ea singura cea dragă ?



Şi-apoi oricât s-a năpustit

cel rău să spulbere-armonia,

o, ce iubire a unit

pe blândul Iosif cu Maria !



Erau flori multe-n Nazaret

ce se-nălţau ca să-i privească.

Dar ele n-au văzut alt soţ

şi nici soţie mai cerească.



Căci el era din cei puţini

cărora îngeri li se-arată.

Iar ea aleasă-ntre femei,

de-a pururi binecuvântată. "



Astfel de trainice iubiri

zidiră temple-n tot pământul.

Tu om semet, tu ce zideşti

călcându-ţi zilnic jurământul ?



Iar voi, mireasă, mire scump,

voi care-n Duh purtaţi cununa

căsătoriei în Hristos,

voi astăzi vă uniţi duios,

vă întregiţi pe totdeauna.



Căci sus, în Cer, în Paradis,

Isus luând în mână pana,

în Cartea Veşnică a scris,

(către sfârşit): Mihai şi Ana.



Deci, vrem ca cei cei ce ştiu să vadă

privind la voi, la traiul dus,

să poată fără teamă spune:

"Da, căsnicia e-o minune,

e un simbol venit de sus

al dragostei ce nu apune

dintre Eclezia si Isus."



Şi încheind, v-aduc aminte !

cuvântul sfânt şi încercat ;

"Tu mire, să-ţi iubeşti soţia !

Iar tu, respectă-l pe bărbat."



De veţi greşi, primiţi dojana,

şi fiţi un psalm, un colţ de Rai !

Fii binecuvântată, Ana !

Fii binecuvântat, Mihai !







* cântec de nuntă