Poezie Înmulţirea pâinilor (2)

ÎNMULȚIREA PÂINILOR



(Ioan 6: 1-15)



De dincolo de-a Galileii mare

Isus și ucenicii, stând pe munte,

Vedeau mulțimea mare de popoare,

Și tineri și bătrâni purtând pe frunte

În crețuri mari aducerea aminte

A vieții irosite fără minte.



Isus pe Filip a voit să-ncerce

Și-i puse întrebarea următoare:

„Acest norod nu poate-acasă merge,

Căci iată că-i aproape de-nserare;

De unde, dar, vom cumpăra noi pâine

Să-și potolească foamea până mâine?”



Răspunse Filip: „Cei două sute lei

Nu sunt de-ajuns să săturăm poporul.”

Andrei le zise: „Dar este printre ei

Un băiețel de-o șchioapă, puișorul,

Și are el cinci pâini de orz și doi pești;

Dar ce-s acestea la oamenii acești?”



„Spuneți să șadă.” – Isus le porunci –

Iar ei au stat pe iarba verde, deasă.

Smerit, lui Dumnezeu El mulțumi,

Apoi pofti pe toți să stea la masă

Și ucenicii pâinea le-o-mpărțiră,

Cu pește și cu pâine îi hrăniră.



Când i-a văzut sătui, Isus mai spuse:

„Strângeți fărâmiturile de-aici!”

Căci prea multă risipă se făcuse

Și greul tot căzu pe ucenici.

Umplură, deci, cu resturi și fărâme

Douăsprezece coșuri, ni se spune.



Văzând acea lucrare minunată

Poporul se mira și-L lăudau:

„Cu-adevărat acuma ni se-arată

C-Acesta-I Proorocul!” și-L iubeau.

Ca oamenii de-atunci, și cei de-acum

Se-ncred când viața li-i făcută scrum.



Isus știa că au de gând să vină

Să-L ia cu sila și-mpărat să-L pună,

Dar, mulțumit că oamenii-I se-nchină

S-a dus la munte, singur să rămână.

Închină-te și tu, smerit, bucuros

Acelui ce-ți dă mântuirea: Hristos!



AMIN!