Poezie În arene stau strămoşii

În arene stau strămoşii de credinţă şi de neam,

Ne privesc de pe tărâmul de dincolo ca prin geam;

Ne-au predat ştafeta sfântă, Evanghelia curată,

Şi acum e rândul nostru s-o purtăm ca ei odată!



Din lăcaşul strălucirii, când se uită aici jos

Vor să vadă lupta noastră sub drapelul lui Hristos;

Vor să-audă simfonia care-ajunge sus în slavă,

De pe drumuri care urcă printre spinii din dumbravă.



Cei ce stau chiar lângă Tronul de mărire, sub altar,

Ei, martirii, strigă: „Doamne! Oare nu-i destul amar?

Tu nu-i vezi pe fraţii noştri, suferindu-şi umilirea?

Până când, Stăpâne Doamne, zăboveşti cu izbăvirea?



Norul care ne-nconjoară, cei plecaţi şi proslăviţi,

Ne îndeamnă să rămânem lângă Domnul neclintiţi.

În şireagul fără număr ce se pierde-n depărtare,

Văd atâtea feţe scumpe, norul lor e-aşa de mare!



...N-auziţi o şoaptă dulce de eroi din cerul sfânt?

Parcă vor să ne convingă să nu dăm'napoi nicicând.

Şi-n aplauze tresaltă pentru-a noastră biruinţă:

Lângă Domnul să rămânem, în iubire şi-n credinţă!