Poezie Naşterea din nou (1)

Mă zbuciumam, mă zvârcoleam din nou

În cercul sferei care dur mă strânse

Şi nu ştiam că sunt un pui în ou

Ce m-a-nvelit de ceruri necuprinse.



Şi nu ştiam ce fac, şi ce să fac,

Ţipam – glasu-mi ecou lovea în mine,

Dar nu puteam să tac, să mă împac,

Cu neputinţa de-a vedea lumine.



Podele şi pereţii, şi tavan,

E un întreg, o viaţă,-o-nchisoare;

Eu tot mă zbat şi mă răcnesc în van –

Deschideţi-mi fereastra înspre Soare!



Pereţii râd cu duritatea lor,

Speranţa-i strânsă-n şerpi de necredinţă

Şi moare-n distrofie-albastrul dor

Înăbuşit de-un cerc de neputinţă.



Ah, cât de singur, cât de singur sânt,

Dar poate-aşa şi trebuie să fie -

Tot orizontu-acesta mi-i mormânt,

Iar tot ce fac – e-o zbatere pustie?



Eu sunt un unic, unic împărat

Şi sunt stăpânu-acestor universuri…

Acesta-i cerul ce m-a-nconjurat

Pe care scriu cu fantezia versuri?



Deci voi muri aici cum m-am născut:

Stăpân şi rob, iubit şi-ndrăgostitul…

Dar… parcă de afară au bătut

Ori inima se lasă amăgită?



“Ajută-mă, de eşti cu-adevărat

Să scap de infiniturile-mi grele!”

Şi o fisură mică a crăpat

În învelişu-nchipuirii mele!



Mă aruncai cu sufletul la ea

Fărâmiţându-mi în dureri dreptatea,

E tot mai mică semeţia mea

Şi mai imensă este libertatea.



Ieşii, ieşii! Să ies iată-am putut!

Dar am căzut pe piept de istovire

Ţipând ceva că vesel, că durut,

Nu pot să înţeleg din ameţire.



Văzduhul mă mângâie orbitor,

Mă părăsesc nelinişti şi regrete…

“Părinte, - întrebai – acesta-i zbor?”

“Până la zbor mai ai încă, băiete!”