Poezie Meditaţie în toamnă

„Eu sunt Învierea şi Viaţa!”

Ioan 11:25



Se potolesc supuse poemele de frunze

Şi-şi potrivesc cuvinte în paraclis nespus,

Cu feţe de aramă neauzite muze

Citesc slove căzute din freamătul de sus.



Din largele senine ecoul înălţării

Străbate prin uitare spre jalnicul covor

Doar zgăndărindu-i versul cu imnul depărtării

Se reîntoarce-n ceruri spre bucium de cocor.



Rămâne o tăcere ce cată un repaos

De spaţii şi de timpuri, de zboruri şi de ani,

Gem frunzele căzute cum ar cădea din haos

Cârlionţate pene de îngeri roşcovani.



Le mângâie regretul degete moi de Soare

Şi-mi lămuresc şi mie – atinsul de mâhniri,

Că nu-i vremea tristeţii, ci-i ceas de meditare

Când, împlinind prezentul, adaogi amintiri.



Nu ca să-ţi dea trecutul, solemn, îngenuncherea,

Să vezi în el doar culmea la tot ce ai atins,

Ci recitindu-ţi lupta, să-ţi calculezi puterea

Ce-n viitor te-a face mai dur şi mai aprins.



De moarte-ţi poate spune o boare a tristeţii –

Că ea-i biruitoare şi totu-i un sfârşit:

Moartea este-n Natură mărunt proces al Vieţii,

Iar Viaţa este-n toate supremul infinit.



Şi de eşti rob a Vieţii – eşti zbor de libertate,

Căci Viaţa-ntruna cheamă cu viaţa s-o ajungi

Şi, de-o asculţi, vei trece uşor orişice moarte

Ne-mpotmolit ca frunza în straşnicile-i strungi.



Ridică-ţi amintirile ca să se zbată-n ruguri

Să-ţi vezi căderi apoase, dar şi urcuş înalt

Ştiind însă că-n suflet ai mii şi mii de muguri

Ce vor porni vecia s-o ieie cu asalt.



De Viaţă ni-i Credinţa în piept însămânţată

Şi Duh din Duhul Vieţii va fi-n a Lui Cuvânt -

O creştere eternă în viitor ni-i dată

Cu mici opriri în faţa a unui nou avânt.