Poezie Arderea Credinţei

Pe pământ nu am loc... încep de abia să-nţeleg,

Dar pământul din mine se trage spre lut cu-aşa tângă

Că mă doare şi inima, sufletul, trupul întreg -

Un copac îndoiat, ce e gata mereu să se frângă.



Două forţe mă rup, două forţe mă dor şi mă cer:

Una este mormântul ce nu vrea pustiu să râmâie,

Iar a doua-i credinţa ce m-atrage într-una spre cer

Şi eu ard lumânare de sunt greu ca un fum de tămâie.



Para pâlpâie-n aer şi s-aprinde, şi pâlpâie iar,

Căci se-nneacă în ceara ce din ardere brusc se topeşte;

Când mă-ndoi, când mi-e bine; sunt bucurii şi amar,

Ard rugăciuni înspre cer şi lacrime, trupu-mi clipeşte.



Cine m-a smulge din loc astăzi, nu pot ca să spun,

Arde mereu lumânarea, iar omul nu ştie ce-i mâine;

Dar dacă-am să ard tot aşa, eu pot doar să presupun –

Cum n-ar ţipa, dar mormântul tot mai fără mine rămâne.