Poezie Mândria şi trufia

Orice inimă trufaşă

Scârbeşte pe Dumnezeu;

Se mândreşte şi-i părtaşă

Se mai face şi făptaşă

Şi nu se-abate de la rău.



Dar ce oare ea câştigă,

Umplându-se de mândrie?

Când cade, la fel ea strigă

Şi de-o doare, o să plângă

De cald, nu-i ţine-a ei trufie.



Toţi acei ce s-au mândrit

Ei tare au mai suferit;

S-au îngâmfat şi-mpotrivit,

În Faţa Lui nu s-au smerit,

Şi-n veci ei nu s-au pocăit.



Ce câştigi inimă mândră?

Ce bucurie poţi avea?

Eşti mereu c-un ochi la pândă

Drumul tău este pe lângă

Viaţa ta? e doar a profita.



Strânge să te îmbogăţeşti

Averi să tot înghesuieşti

Şi-apoi mult să te mândreşti

Singur, mult te mai uimeşti

De cine-ai fost, şi cine eşti.



Umbli-acum plin de mândrie

Şi viaţa ţi-o analizezi

Simţi în tine-o bucurie

Capu-ţi înalţi cu trufie

Cu ochi deschişi deja visezi



La măreţie şi grandoare

Slavă multă şi cinstire

Şi nu vezi pe Cel mai Mare

Cum se-ncruntă-n supărare;

Te face să-ţi vii în fire.



Şi-n smerenie adâncă

Tu stai acum, te pocăieşti

Lacrimile-ncep să curgă

Cu evlavie stai în rugă

"Te rog Doamne să mă ierţi,



Inima mi-a fost trufaşă

Şi-a făcut ce ai urât

S-a făcut la rău părtaşă

Şi-a devenit şi făptaşă;

Doamne, tare-am păcătuit!



Mă dezleg azi de mândrie

De ce-am făcut, mă pocăiesc

Viaţa ce mi-ai dat-o mie

S-o trăiesc fără trufie;

În tot ce fac, să Te cinstesc!"



A.N

18.09.2012 Firenze