Poezie Povestirea unei vânători

O bufniţă voios a hohotit

Că noaptea violetă curge, curge;

Copacii moţăiesc căscând cumplit

Şi iarba-n nas posacă mă împunge.



Lungiţi alături: cei doi vânători

Ce-ncep ca să trăiască-o vânătoare,

Ne-am pitulat ca noaptea înspre zori

Şi aşteptam în ţintă căprioare.



Ne trece codrul nopţii prin plămâni

Reziduuri lăsându-ne în minte,

Că nu mai vreau să i-au arma în mâini

Ci să mă tologesc, aşa, cuminte.



Ce bine e! Ce-aromă! Ce parfum!

Ce şopote, cântări necunoscute,

Cum m-aş porni prin codru fără drum

Să las şi armă şi să las şi ciute.



Atâta Lună mai curgea pe-un ciot,

Că îţi părea chelia i-e aprinsă...

Dar mă ghionti prietenul cu-un cot...

Involuntar şi arma-n palmă-i strânsă.



Venea un cerb tihnit şi solitar

Şi trist era căci în singurătate

Tot îţi socoţi tot traiul în zadar

De nu ai îndrăzneală mai departe.



S-apropia de fragedul izvor

Fără prudenţă şi fără sfială,

Din pieptul lui ieşea atâta dor,

Din glasul lui durea atâta boală!



„Lasă-l să bea, - am spus – nu împuşca...”

Amicu-mi fu de-acord pe neaşteptate...

Şi îl lăsai pe săturate-a bea,

Apoi am tras răsunător în noapte.



El nevăzut pe dată s-a făcut...

Amicul sudui fără-a se-ntoarce.

Îl cred şi eu: cât palma l-a durut

Să nu apese lacom pe trăgace.



Şi iată tot – el nu-i şi nu va fi,

Iar eu sunt chior şi bou, şi altă vită...

Eu nu-ncetez năvalnic a zâmbi,

Iar inima-i aşa de liniştită.



Plecam de la izvor. Dezamăgit

Ortacu-mi încă-o vorbă îmi mai zise...

Dar mă durea un cerb ce l-a urât

Pe cel ce-a tras, dar nu îl nimerise.