Poezie LA CINCIZECIME

LA CINCIZECIME



E zi de sfanta Cincizecime.

E ziua ta, o, Sfinte Duh!

Coboara iar din inaltime

Cu snop de flacari in vazduh!

Trimite, Tata, iarasi norul,

revarsa sfantul Tau suvoi

si vino prin Mangaietorul!

Cobori la noi!



Te striga iar atatea glasuri,

copii cu sufletul devot.

Ni-i dor de-acele sfinte ceasuri

cand ne vorbeai de pe chivot.

Ni-i dor de ploaia revarsarii,

de semne-n cer si stalpi de fum.

O, nu lasa s-o dam uitarii!

Cobori si-acum!



Cu cat mai multi in largul zarii

Te chemam azi si te dorim

Ca-n ziua binecuvantarii,

Atuncea in Ierusalim!

Intr-o casuta ne-nsemnata

a fost pe lume-ntai sa vii.

Atunci erau o mica ceata,

azi mii si mii!



Abia se savarsise-n lume,

din indurarea Celui Sfant,

cea mai puternica minune:

supremul vietii legamant.

Isus, iubind dumnezeieste,

Se daruieste umilit:

El, Mare Preot ce jertfeste,

El, Miel jertfit.



Abia pornise vestea mare

c-a inviat din morti Iisus,

iar stropii jertfei salvatoare

se mai vedeau acolo sus…

Statea o cruce-n deal pustie

si gol mormantul, cum e scris,

si drumul catre vesnicie

era deschis.



Dar nu era putere-n lume,

izvorul tainic de minuni.

De-aceea staruiau anume

apostolii in rugaciuni.

Deodata-n blanda dimineata

se-aude-un vuiet din tarii,

din bolta cerului mareata

din vijelii.



Un tunet bubuie din slava,

peretii parca se desprind.

De zguduirea lor grozava

fiori de spaima te cuprind.

Se-aud rostogoliri si frangeri.

Si-n glas de tainice rostiri,

se-arata ceru-ntreg de ingeri

si de ostiri.



Vin scaparari de foc in fuga,

lumini din slava lui Iisus.

Cu bratele intinse-n ruga,

apostolii privesc de sus.

Un val de foc ca rupt din soare

din inaltimi s-a revarsat.

Si-o flacara spre fiecare

s-a indreptat.



O, cine ar putea sa spuna

ce dragoste-i va fi cuprins

de cand purtau acea cununa

ce pe vecie s-a aprins?

Ce freamat dulce si fierbinte!

Ce ganduri ce te nalta-n zbor!

Nici psalmii nu aveau cuvinte

cu mai mult dor.



Din pieptul lor si de pe buze

pornise glasul vietii noi:

cand mangaios ca din cobuze,

cand ca o trambita-n razboi.

Din piatra inimii pustie,

in cerul marii bucurii,

tasnise raul de-apa vie

spre vesnicii.



De-atunci cu undele-i bogate

El a pornit spre vai adanci,

cand revarsat prin sesuri late,

cand stavilit prin muchi de stanci,

turnand torente de iubire,

si-acel susupin in rugaciuni,

dand tuturor descoperire

si dand minuni.



O, rau de viata, de putere,

Tu, dar trimis de blandul Miel,

Tu celor orbi le dai vedere

Ca sa putem privi spre Cer;

prin Tine surzii-aud Cuvantul

si glas voios dai celui mut.

Iar cei ologi intreg pamantul

l-au strabatut.



Tu risipesti din lume somnul

ce tine sufletul ascuns.

Prin Tine noi vorbim cu Domnul

si tot prin Tine-avem raspuns.

Tu ne dai vise si vedenii,

ne dai cantari si ne vorbesti

in limbi apuse de milenii

sau ingeresti.



Tu aperi de-a ispitei soapte,

Tu usurezi atatea cruci.

Tu faci sa cante-n miez de noapte

pe cei cu gleznele-n butuci.

In clipe dragi de adorare

inalti pe multi de la pamant

si-nveti pe credinciosi sa zboare

spre Cerul sfant.



Iar astazi Tu ne dai de veste

prin porti strajerii veghetori

ca multa vreme nu mai este

pan-la-ntalnirea cea din nori.

Ca Noe-n vremile vechimii,

Ce indemna spre Dumnezeu,

Tu chemi, din ziua Cincizecimii,

Tu chemi mereu.



Curand se va opri izvorul.

Biserica se va-nalta.

Iar Duhul Sfant, Mangaietorul,

va fi luat si el cu ea.

O, cati in lume vor ramane

Cu inimile in vapai,

Stigand: - Nu ne lasa, Stapane,

suntem ai Tai!



Ce-I drept, nu Te-am urmat niciunde,

Ca-i greu cu valu-acestei vieti1

Si Domnul, vai, le va raspunde:

-Nu va cunosc cine sunteti!



De-aceea-n ceasul cel din urma,

Noi Te rugam, ca niste prunci:

Coboara peste-a noastra turma,

O, Duh din ceruri,

ca atunci.

Cum pasarile calatoare

invata puii lor sa zboare

spre-ai duce-n stolul calator,

coboara, Duhule de viata,

si da-ne aripi si ne-nvata

ca toti, in ziua cea mareata,

sa fim in zbor!

Sa fim in zbor!





amin